Șerban Cioculescu avea o rubrică în România literară. Bătrînul critic nu mai auzea bine, în schimb cu memoria stătea perfect. Trimitea la redacție textul Breviarului său scris de mînă. Și dacă se strecura în pagina tipărită vreo greșeală, săptămîna următoare dădea cîte o erată lungă, cu observații înțepătoare la adresa corecturii. Încît, ca să n-aibă parte de rușinea vreunei corrigenda, corectorul care avea grijă de pagina lui Cioc îi dădea telefon, dacă nu înțelegea vreun cuvînt sau mai multe din manuscris, ceea ce se cam întîmpla. Cînd auzeai strigăte disperate din biroul corectorilor însemna că vreunul dintre ei – de fapt, dintre ele, fiindcă erau mai mult femei – încerca să se înțeleagă la telefon cu octogenarul academician. O convorbire din astea dura pe puțin o jumătate de oră. Uneori însă profesorul scria erate sau P.S.-uri chiar la textul lui, după ce mai verifica o sursă sau vreo notă de subsol din cărțile pe care le pomenea. De ce nu-și lua însă acest om obsedat de exactitate un aparat auditiv care l-ar fi scutit măcar de anumite neînțelegeri?
Fiindcă așa, drăguță, auzea mai puține prostii pe care s-ar fi simțit dator să le corecteze.
Șerban Cioculescu avea o rubrică în România literară. Bătrînul critic nu mai auzea bine, în schimb cu memoria stătea perfect. Trimitea la redacție textul Breviarului său scris de mînă. Și dacă se strecura în pagina tipărită vreo greșeală, săptămîna următoare dădea cîte o erată lungă, cu observații înțepătoare la adresa corecturii. Încît, ca să n-aibă parte de rușinea vreunei corrigenda, corectorul care avea grijă de pagina lui Cioc îi dădea telefon, dacă nu înțelegea vreun cuvînt sau mai multe din manuscris, ceea ce se cam întîmpla. Cînd auzeai strigăte disperate din biroul corectorilor însemna că vreunul dintre ei – de fapt, dintre ele, fiindcă erau mai mult femei – încerca să se înțeleagă la telefon c