Dialog cu profesorul universitar dr. Ioan Cuzman despre satul natal, Secusigiu
- Domnule profesor, care sunt primele imagini pe care le mai ţineţi minte despre copilăria dumneavoastră în satul natal?
- Gentuţa de „pleu” cu care mă duceam la Grădiniţă şi în care aveam o felie de pâine: uneori albă, alteori neagră; uneori unsă, alteori, nu… După Grădiniţă, în clasele primare, mi-amintesc că aveam deja un ghiozdan de carton în care tata, fără să-mi spună, îmi punea câteodată biscuiţi de un leu. În rest aveam tocul, peniţele, călimara cu cerneală, toate într-un soi de penar, cioplit din lemn, pentru că avea o „limbă” care-l etanşa şi pe care o foloseam şi în chip de liniar.
- Asta în legătură cu grădiniţa şi cu şcoala primară. Dar, ce vă amintiţi de-acasă?
- Dacă stau bine să mă gândesc, aveam şi acasă câteva atribuţii. Cred că începusem să merg la şcoală, când am primit porunca: „Tu trebuie să mături curtea în fiecare zi!” Era un lucru cu dichis, în sensul că prima dată trebuia să stropesc prin curte, ca să nu ridic „prau”, după care trebuia să pun toate acareturile la locul lor. Oricum, curtea, adică „ocolul”, se găsea în fiecare zi în sarcina mea. Pe de altă parte, era un lucru într-atât de vizibil, încât nu-mi puteam permite să-l fuşeresc. În plus, o dată pe săptămână, se mătura şi la stradă. Această operaţiune avea loc, de obicei, sâmbăta după-amiază, către seară, astfel încât duminica, când treceau sătenii la biserică, totul era curat ca lacrima: iarba din faţa casei nu avea nici o pană de gâscă sau de găină pe ea, cărarea de la drumul mare, până la poartă era lună şi bec, iar pe „praul” drumului se mai vedeau încă urmele de „mătăuz”. Abia atunci era lucrul bine-făcut.
- N-aveaţi prea multe sarcini gospodăreşti, deci rămânea timp şi pentru învăţătură…
- Să ne înţelegem. Până la colectivizare, accentul se punea îndeosebi pe sa