Barbarii cred că stocând miliarde de imagini digitale în format identic rezumăm istoria artei și că restul poate să ardă, ocupând loc degeaba.
Sub aspect de paradoxuri inteligente, afacerea tablourilor furate in Rotterdam si arse in România in satul tulcean cu numele neverosimil de Carcaliu a generat câteva din cele mai absurde si pretențioase comentarii imaginabile. Pe scurt, au fost unii care au Henri Matisse - La Liseuse en Blanc et Jaune (1919), un alt tablou furat de la Rotterdam x Henri Matisse - La Liseuse en Blanc et Jaune (1919), un alt tablou furat de la Rotterdam firmat si insistat ritos că nu e nicio jale acolo. Pe lîngă aluzia lacrimogenă la instinctul de mamă pe care ar trebui sa-l înțelegem (tablourile au fost arse de mama unuia din hoți), ni s-a spus că azi, in era digitală, cu atâtea reproduceri disponibile in cărți și pe internet, nu trebuie să plângem după niste amărâte de pânze. Imaginea lor rămâne.
Extrema aberației a fost atinsă de cei care au afirmat chiar ca arderea tablourilor le-a fost de fapt benefică acestora, întrucat era vorba de opere minore, dintr-un muzeu puțin cunoscut, si că așa, după ce au fost arse, toată planeta le cunoaște acum. Altfel rămâneau ignorate. Aha. De ce sa nu vorbim atunci de „publicitate nemeritată”?...
Ii putem numi pe acești oameni „noii barbari" ai erei digitale. De aici pina a-i face autori morali ai arderii nu e decât un pas. Căci ei creează acest climat de nepasare pentru real, imbătați cu facilitatea iluzorie a virtualului.
Lucian Freud: Femeie cu ochii închiși, tablou furat și distrus în România x Lucian Freud: Femeie cu ochii închiși, tablou furat și distrus în România Atitudinea asta se manifestă in raport cu toate artele. Imi amintesc, de pilda, cum, intr-o sala de cinema „de arta” in care rula un film spaniol, sonorul era atat de jos încât era inaudibil,
