Sistemul înăuntrul căruia se desfăşoară în ultimii ani educaţia în România poate fi surprins sub trei aspecte – conceperea formării prin educaţie, conceperea conducerii şi interpretarea relevanţei învăţămîntului în societate.
Acestea vin dintr-o ideologie, cea a neoliberalismul de azi, acutizat de criticile lui Nae Ionescu la adresa educaţiei ( ceea ce face ca sistemul să fie lăudat orbeşte de cei care se reclamă de la „dreapta" spectrului politic, dintre care unul a şi propus revenirea la analfabetism spre a putea etala „elita"! ). Nu discut acum incoerenţa fatală a unui sistem organizat într-o asemenea viziune, ci comentez concepţiile aplicate.
A operaţionaliza scopul educaţiei, stabilind ce trebuie să facă şcoala, liceul şi universitatea, este totdeauna important. Aşezarea a învăţămîntului de la noi pe direcţia exclusivă a "competenţelor" vine însă dintr-o concepţie psihologică depăşită ( o psihologie cognitivă înţeleasă provincial). Cel mai important psihopedagog de astăzi, Howard Gardner, arăta (în Five minds for the future, Harvard Bussines Press, 2008) că putem vorbi de multiple laturi ale gîndirii (minds), care nu derivă una din alta. De pildă, „the ethical mind" nu derivă din „the disciplined mind" sau altele, încât educaţia trebuie să opereze distinct pentru fiecare latură, chiar şi atunci când îşi asumă unitatea gîndirii. Oricum, este astăzi clar că abia tripticul „competenţe", „abilităţi de bază", „educaţia pentru valori" este o orientare suficientă pentru educaţie. De altfel, ţări care au introdus fundamentarea pe „competenţe" (Noua Zeelandă, de pildă) au constatat că această bază nu dă rezultate, nu este de ajuns şi au renunţat. Peste toate, aşa cum s-a dovedit între timp (vezi Zenon Cardinal Grocholewski , Uberlegungen zur Standortbestimmung der Theologie im Bologna Prozess und im Europaeischen Hochschulraum, Viena, 2010), aşezarea educ
