Îi vedem căţăraţi pe schele, prinşi cu nimic mai mult decât o coardă şi un ham, vopsind, montând, curăţând. Alpiniştii industriali sunt oameni care-şi riscă viaţa acolo, la înălţimi, pentru a avea grijă de clădirile noastre. Marian Motocu este unul dintre ei şi spune că încă îi place asta, după nu mai puţin de 15 ani de alpinism utilitar.

Marian Motocu are 42 de ani, iar pasiunea „căţăratului“ o are de mic copil. A vopsit hoteluri, a spălat geamuri, a montat antene chiar şi la înălţimi de 260 de metri. „Îmi place. La început a fost o joacă. Copii fiind, ne suiam prin pomi, pe case, pe blocuri. Pe vremea lui Ceauşescu încă se mai vopseau blocuri pe banii statului şi de acolo, uşurel-uşurel... Prima lucrare a fost o biserică la mine la ţară, la Veleşti. Cu un echipament rudimentar am vopsit acoperişul. Am văzut că pot transforma hobby-ul; să păstrez copilăria în mine, undeva, prin munca asta“, povesteşte alpinistul.

Atenţia care salvează vieţi

Riscurile acestei meserii sunt imense. Marian lucrează de şase ani singur, însă, în trecut, lucra şi în echipă. Îşi aminteşte unul dintre momentele în care atenţia lui a salvat viaţa unui om. „Era odată combinatul dezafectat de pe partea stângă, cum te duci spre Işalniţa... Vopseam acolo. Era un prieten de-al meu sus de tot, erau nişte butoaie, nişte coloane, rezervoare care aveau amoniac în ele şi, când ajungeau la o anumită presiune, refulau. Înainte se şi auzea un zgomot foarte puternic. Noi avem măşti de gaze şi am strigat la el: «Vezi că o să trebuiască să-ţi pui masca». Nu a zis nimic. Deja începuse să emane amoniac, el era legat în scurt (cu posibilitate de mişcare foarte mică - n.r.) exact de ţeava din capul coloanei. Când au dat gazele, au dat drept în el. Am fugit repede sus şi el deja era pe altă lume. L-am luat în hamul meu, am dat coarda jos şi am făcut rapel până jos. Atunci, doctoru