Oamenii judeca simplu: cati bani au si cate produse dintre cele necesare traiului pot sa cumpere. De aici incep calculele pe care ei si le fac atunci cand au de raspuns la intrebari referitoare la nivelul bunastarii lor.

Dar cel mai la indemana indicator al bunastarii este cosnita. Pentru ca partea cea mai mare din veniturile populatiei se duce pe mancare. Urmata de facturile la lumina, caldura si apa calda. Toate avand un numitor comun: banii.

Orice strategie de infaptuire a bunastarii nu poate sa porneasca decat de la bani. De la venituri bugetare. Si de la profiturile companiilor, indiferent de starea capitalului, de stat, mixt sau privat. Nu pot fi insa excluse resursele de finantare externa: investitii de capital, credite de la forurile financiare internationale. Si nici creditele de la banci.

Sa retinem, deci, ca bunastarea e costisitoare. Nu doar bunastarea extrema, ghiftuirea ori caderea in mrejele viciului, cand oamenii platesc si raul pe care si-l fac singuri consumand in exces, ci si cea fireasca, echilibrata. Ar fi, poate, impotriva firii sa consideram ca oamenii muncesc si castiga bani numai ca sa-si achite notele de consum. Pentru ca nu traim doar ca sa consumam. Mai degraba consumam ca sa traim. Iar ca sa putem consuma, tinand seama de nevoi, de placeri si de capricii, ca doar oameni suntem, sunt cerute doua conditii. Ambele esentiale.

Prima: venitul. Banii castigati. Desigur, bani sanatosi, scosi din munca performanta, cu care sa acoperim cererea de consum.

A doua: piata marfurilor. O oferta indestulatoare, desigur diversificata, care sa corespunda cererii de consum.

Fara cele doua conditii, care sa fie indeplinite simultan, cercul consumului nu se inchide. Putem sa avem bani, chiar foarte multi, dar sa ramanem cu ei in buzunar (sau in contul de la banca) daca oferta pietei este neindestulatoare. Sau necores