- Social - nr. 142 / 23 Iulie, 2013 In ultima vreme, posturile de televiziune ne-au informat despre existenta, la nivel de tara, a sute de copii abandonati, in conditiile in care nu suntem supusi vitregiei vremurilor, ca in anii de dupa razboi. Aparitia, in ziarul "Cuvantul liber” din 19 iunie, a articolului "Intalnire dupa cateva decenii”, insotita de fotografia a trei dintre fostii mei elevi, m-a trimis cu gandul la anii inceputului de apostolat. In august, 1954, ma pregateam sa ma prezint la postul de invatator, la Sc. Generala din Ideciul de Jos, pentru care am optat la absolvire, dar m-am pomenit chemat, printr-o telegrama, semnata de inspectorul Popescu Paun, sa ma prezint la Sectia de invatamant a regiunii. Acesta ma cunostea din anii de studii si i se incredintase sarcina sa trateze cu mine o problema importanta: sa renunt la repartitie si sa accept un post de invatator-educator la Casa de copii scolari din Miercurea Nirajului. Aparuse HCM nr.809, prin care se reorganizau institutiile de ocrotire a minorilor prin grija statului. Inspectoratul primise un ordin prin care i se cerea sa incadreze pe posturi de educatori absolventi care sa indeplineasca anumite conditii si, daca e posibil, sa aiba stagiul militar satisfacut. Indeplineam toate aceste conditii. Mai trebuia doar sa renunt la postul pe care am fost repartizat. Aveam obligatii mari, morale, fata de Popescu Paun care m-a ajutat material in ultimul an de studii si nu m-as fi putut gandi sa-l refuz. Singura posibilitate de a ma deplasa la Miercurea Nirajului, pe vremea aceea, era trenul. M-a rugat sa-i precizez, daca pot, in ce zi m-as putea prezenta la locul de munca. Ar fi bine ca in ziua respectiva sa mai trec pe la dansul, ceea ce am si facut. Ajuns in gara din Miercurea Mirajului, cum am coborat din tren, s-au apropiat de mine doi copii, care m-au intrebat daca nu cumva eu sunt invatatorul care treb