Evul Mediu a cunoscut o înflorire spectaculoasă a aşezămintelor monastice. Acest entuziasm monahal n-a fost însă însoţit şi de respectarea de către călugări – şi călugăriţe – a dogmelor cu privire la viaţa privată, sau mai bine zis la ignorarea aspectelor ce ţin de viaţa privată pentru a se dedica în totalitate credinţei. Scandaluri sexuale în interiorul mănăstirilor izbucneau în tot Occidentul medieval. După cucerirea normandă a Angliei, scandalurile amoroase din rândul clericilor, presupuşi celibatari, au devenit o problemă foarte serioasă. Autorităţile bisericeşti şi credincioşii se plângeau de mult timp de lipsa castităţii din rândul preoţilor şi de căsătoriile acestora. Drept răspuns, episcopii au început să colaboreze pentru a găsi o metodă de a face faţă clerului ”rătăcitor”. Au fost date instrucţuni pentru a preveni ca preoţii să intre în contact cu femei, căsătoriile dintre clerici şi laici au fost interzise, iar celibatul urmărit cu stricteţe. Se părea că dragostea trebuia suprimată, cel puţin în rândul celor promişi Domnului.

Însă poveştile cu cimitirele mănăstirilor pline cu oase de copii se răspândeau în afara zidurilor enclavelor monastice. Se presupune că atunci când călugăriţele rămâneau însărcinate copiii erau ucişi la naştere. Din moment ce aşezămintele religioase pentru femei şi cele pentru bărbaţi erau construite uneori pe acelaşi teren, călugării şi călugăriţele intrau deseori în contact. Înante de venirea Normanzilor, aceste aşezăminte duble erau foarte populare, iar bărbaţii şi femeile dedicaţi vieţii religioase nu trăiau separaţi. Cu timpul însă, biserica a început să-şi pună întrebări cu privire la aspectul practic al mănăstirilor alăturate.

Click aici pentru continuarea articolului pe historia.ro