Scris de Cristian Horgoș - De ani buni, instanţele din România sunt sufocate de dosare, unele provocate şi de haloimăsuri guvernamentale precum taxa de mediu pentru prima înmatriculare.

Iar ca să mai dezaglomereze sălile de judecată, s-a adoptat Legea 202 din 2010, a cărei menire era să „răsplătească” infractorii care îşi recunosc fărădelegile pentru ca astfel să se scurteze procesele. Însă deşi intenţia a fost bună, să nu uităm cu ce e pavat Iadul…

Sigur că despre „chichiţa” care a răsucit Legea 202 nu o să vorbească nici infractorii şi nici avocaţii lor, care le pot obţine îmblânziri ale sentinţelor. Judecătorii nu au voie să comenteze. Iar procurorii au destule pe cap şi, uneori, le convine şi lor ca nelegiuiţii să-şi recunoască faptele. Aşa că se abţin şi ei de la comentarii. Însă pe forumurile ştirilor despre crime, inclusiv despre uciderea Paraschivei Vilhan, oamenii simpli se minunează de sentinţele care apar.

Aşa că o să notăm un aspect pe care îl poate sesiza oricine a urmărit măcar ceva filme despre cum funcţionează justiţia americană. În esenţă, procurorii americani, când consideră că probele strânse ar putea fi neconvingătoare pentru judecători, merg „pe negociere” cu suspectul. Astfel, în prezenţa avocatului acestuia, îi propun să-şi recunoască fapta caz în care îi vor propune în instanţă o pedeapsă mai uşoară. Deci procurorii aleg să meargă sau nu pe o înlesnire a pedepsei în caz de recunoaştere, nu inculpatul sau avocatul său.

Ca să fie mai clar. Să zicem că un individ împuşcă mortal pe cineva într-un stadion, sub ochii a zeci de mii de spectatori şi sub camere de luat vederi. Deşi probele sunt „beton”, la noi ucigaşul îşi recunoaşte fapta şi, ca atare, i se reduce cu o treime. Însă în SUA niciun procuror nu ar consimţi la aşa ceva. Practic, Legea 202 ar căpăta noimă printr-o simplă completare. Şi anume ca reducerea pedepsei pe baza