România e frumoasă, dar să nu ai de-a face cu ea. Când o vezi, să treci pe trotuarul celălalt, ori de câte ori poți să o ocolești, să te bagi pe sub ea ori să o țopăi. Când ești pus față în față cu ea, e chinul de pe lume.
Nu mă refer aici la România idilică, prezentată în cărțile de geografie comuniste drept cea mai cea dintre toate țările lumii, pe baza argumentului forte că are toate formele de relief. Ci la sistemul românesc, instituțional, funcționăresc, spuneți-i cum vreți.
În ultimele două săptămâni, am luat în freză vreo cinci cozi unde a trebuit să plătesc mai mult sau mai puțin, iar după, să plec spre casă, triumfător, cu o hârțoagă. Atât de folositoare. După probele practice trecute cu brio și mulți neuroni pârjoliți, îmi pot da licența în birocrație autohtonă.
Franz Kafka a fost copil de țâță; dacă ar fi trăit în România lui 2013 – grotescul și absurdul căpătau clar alte valențe. Voi face un rezumat al cozilor, după scopul lor. La cazier judiciar: se rezolvă la poliție. Sunt vreo 5 ghișee, dar nu te orientezi după asta, ci după coadă – unde e mai mare, acolo e de tine. La celelalte 4 ghișee sunt două persoane. La caziere, 40. Firesc, e un singur muncitor de poliție. Ajungi în față, îți trebuia și chitanță, de la ghișeul de lângă. Te milogești puțin de restul cozii să-ți păstrezi locul, plătești, iei hârtia.
Cazier fiscal – ăsta se obține de la Fisc. Iei tipizat, completezi, stai la coadă să ți se facă o chitanță, stai apoi la coadă la casierie să plătești chitanța, apoi la registratură, să ți se înregistreze tipizatul, apoi îl depui și-ți iese, șoc și groază, hârtia de care ai nevoie pe loc.
Pentru o reînnoire de dosar, nu contează de care, am fost minge de ping-pong între două oficii, situate, firesc, la 2 km unul de altul. Rezultatul: ziua de luni de la 9 la 3 după-masa făcută harcea-parcea, iar hârtia cu pricina mâine se e
