În Evul Mediu, germanii, cu un simț înnăscut al detaliului, au fixat chiar și sediul Dracului, astfel că expresii care la noi sînt confuze din punct de vedere geografic, de genul „la mama dracului” sau „la dracu-n praznic”, la ei sînt clarificate pe deplin:“zum Teufel in der Walachei”.
Așa se face că, zilele trecute, mămica dracului chiar a prăznuit Miercurea Cenușii la noi în Valahia, la gura unei sobe țărănești, halind într-o singură noapte, în spuza unor șoșoni de cauciuc și a unor papuci mioritici, un cap de arlechin, două poduri englezești și trei femei, una la fereastră, una citind și alta cu ochii închiși.
Colegii de breaslă ai lui Nostradamus, ce au eșuat în metafizică și în matematici, bîjbîind ca orbeții în căutarea numerelor fatidice și a semnelor capabile să prevestească sfîrșitul lumii, fost-au umiliți de o babă analfabetă din Carpați care, jucînd mai tare decît Inchiziția, a zgîndărit cu vătraiul fiara Apocalipsei, arzîndu-i pe rugul gumarilor săi împuții pe Henri Matisse, pe Claude Monet, pe Pablo Picasso, pe Lucian Freud, pe Jacob Meyer de Haan și pe Paul Gauguin.
Ăsta da prilej de doliu național și de zguduit clopote de biserică, fiindcă despre țara unde prostia în stare pură a văduvit întreg Universul de bucuria de a mai privi vreodată acele capodopere putem spune că la rădăcina ei și-a făcut Dracul cuib.
Eu n-aș mai așeza urîtul în categoria lucrurilor potrivnice cînd e vorba de frumusețe, căci urîtul își are chichirezul său ce provoacă veselie sau compasiune și nu m-ar deranja dacă frumusețea ar salva lumea de mînă cu urîtul.
Mi-a devenit însă limpede că opusul frumuseții e prostia, și-i de neiertat că noi, românii, am demonstrat pe viu acest cumplit adevăr.
În Evul Mediu, germanii, cu un simț înnăscut al detaliului, au fixat chiar și sediul Dracului, astfel că expresii care la noi sînt confuze din p
