Un prieten mă anunţă că soţia lui a pierdut sarcina. O spune cu voce resemnată, dar şi plină de speranţă. Sunt tineri. Nu abandonează.

Reacţia mea este, cum altminteri?, un amestec de melancolie şi încredere. Şi totuşi. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc ce ar fi putut deveni acel copil şi ce înseamnă absenţa lui.

Înainte de orice, dezamăgirea părinţilor nu poate fi măsurată. Planurile, telefoanele date rudelor, alegerea numelui, pregătirea surioarei că va avea în curând probabil un frăţior sau încă o soră, jucăriile – toate acestea nu devin de-a dreptul inutile, ci se constituie în decoruri ale unei bucurii amânate cu forţa. Pe cât de euforice momentele de dinainte, hrănite de speranţe şi vise, pe atât de dureroase clipele de după marcate de suferinţă şi neputinţă. O întreagă lume se prăbuşeşte. Nimic nu mai este ca înainte. Revolta, firească până la un punct, se amestecă, fluid, cu plânsul eliberator.

Apoi, inevitabil, gândul merge la cel mic, foarte mic, de doar câţiva centimetri, a cărui inimă nici măcar nu începuse să bată, dar care anunţa împlinirea miracolului vieţii. O promisiune nedusă, din păcate, la capăt. Frumuseţe care nu se mai întrupează, ascunzându-se. De unde şi senzaţia permanentă, chinuitoare, de a fi pierdut ceva cu adevărat special, unic. De a fi fost, chiar dacă numai provizoriu, în pragul unei minuni care, iată, a refuzat să se arate în toată splendoarea. Furiei îi iau treptat locul nădejdea şi aşteptarea. Ceea ce nu a fost azi, va fi cu siguranţă mâine sau poimâine. Cu ajutorul lui Dumnezeu.

Realizezi, oricât de banal sună, că a trăi reprezintă un privilegiu. Nimic nu este de la sine înţeles. Suntem, mari şi mici, suma mecanismelor prin care rezistăm la agresiunea păcatului. Un coleg de la Universitatea din Lausanne, unanim recunoscut pentru impulsurile date medicinei paliative, scria într-o carte re