Mi se pare că sau ni se pare că au devenit deja locuri comune pentru ceea ce, destul de des, înseamnă mai mult decît opiniile personale, acum intrate într-un orizont al impunerii. Părerea mea este aşa de importantă, încât parcă trebuie să ţină loc unui concept generalizat şi generalizant, chiar dacă în realitate ea nu este decît un simplu punct de vedere.
Însă părerea este - şi trebuie să rămână - un atribut al subiectivităţii, care dă culoare, savoare, candoare sau splendoare.
Părerile de rău sunt, fără excepţie, asociate unui timp tardiv, irecuperabil, în care cele trei lucruri care nu se mai întorc (pietrele aruncate, cuvintele spuse sau timpul trecut) ne macină fiinţa.
În opoziţie, părerile de bine sunt însoţite de o co-participare la starea celuilalt, o comuniune specifică regnului viu, asociativ, o bucurie pentru şi faţă de binele celuilalt, unul din sentimentele cele mai înalte ale omului.
Pare că sau se pare că deţin un adevăr impersonal, general valabil, trans-personal; nota muzicală, omonim al pronumelui personal mi, dă o altă nuanţă acestui adevăr cunoscut de toţi; acel atît-de-personal mi se pare deja conţine plusul care diferenţiază, gestul care evidenţiază, dalta care sculptează specificul fiinţei.
Părerile sunt atât de diferite tocmai prin faptul că pronumele personal - sau nota muzicală - mi conţine tonalitatea care face ca, în orchestra sunetelor vieţii, solo-ul instrumentului fiecăruia să poată fi apreciat la timpul potrivit.
Talanţii sînt daţi pentru a fi înmulţiţi, după cum există un timp pentru fiecare - şi muzica îşi are timpul ei, după cum şi tăcerea îşi are momentele ei; există un timp pentru toţi, cum există un timp pentru fiecare; părerea celorlalţi trebuie ascultată la timpul expunerii, dar părerea noastră este cea care trebuie să fie expresia unei bune-cuviinţe în toată vre
