Să aparţii unui loc este o chestiune de afecţiune, un fapt de cultură, o identitate asumată ca atâtea alte identităţi cu utilitate multiplă şi variabilă. Apartenenţa la Cluj nu face excepţie. Dar cine e “clujean de fapt şi de drept”, întreabă unii?...
În Cetatea-dintre-Dealuri auzi discuţii uneori pătimaşe pe această temă. Timp pierdut, aş spune, nu doar pentru că nu poţi dispune de identitatea unui individ, ci şi pentru că într-un oraş cu ambiţii europene şi o imagine care mizează, avizat, pe un cosmopolitanism cu filon tradiţional multicultural, asemenea diferenţieri sunt copilăreşti.
Discuţia contează, în fond, pentru că e circumscrisă unei căutări de reaşezare a oraşului după marile transformări din anii '70 - or astfel, Clujul cunoaşte indirect o parte din experienţa Bucureştiului, a cărui textură socială de după anii '60 nu mai are multe în comun cu Bucureştiul anilor interbelici, drag celor care îi apreciau europenitatea. Dincoace de Carpaţi, cetatea universitară, politică şi aristocrată - atât de legată de Coroana dublă din Viena şi Budapesta - s-a văzut masiv industralizată, apoi lăsată să se descurce cu noile realităţi socio-etno-demografice, unele greu digerabile. Sunt voci care se tem că nucleul gravitaţional al oraşului ar fi prea fragil şi incapabil să gestioneze o creştere atât de mare - temeri în parte juste; doar timpul le poate rezolva dacă identitatea Clujului se condensează cu noi valori, conştient formulate. Însă discuţia privind "clujenitatea", dusă la încăpăţânare, riscă să scufunde în meschinărie provincială sâmburele de metropolă care e Clujul de azi şi care - oricât s-ar supăra unii -, de câteva decenii bune îşi trage seva şi energiile din mai toate judeţele Transilvaniei.
Până la urmă, ce e "clujenitatea"? Prin ce e definită? Prin specificul provenienţei? Prin îmbrăţişarea unui set de valori? Prin amândouă?... Luată sin
