Gabriel Liiceanu a fost la televizor. Unde ne-a spus că urăște televizorul, presa românească în general, atât cea video, cât și cea scrisă. Unde a spus toate astea? La televizor, cum ziceam. La B1. În emisiunea lui – ați ghicit deja – Ion Cristoiu.

Gabriel Liiceanu trăiește, de ani buni de zile, o dramă în raport cu presa. Pe vremea când avea emisiune bine plasată și bine plătită la Realitatea suferea că este întrerupt de breaking-news-uri. Iar pe vremea aceea Realitatea era, încă, o televiziune de știri cât de cât serioasă, producând breaking-news-uri doar la venirea în România a echipei Real Madrid, nu la orice prostioară tabloidă cum se întâmplă zilele astea. Nu o singură dată Gabriel Liiceanu s-a plâns că televiziunile din România și, de asemeni, presa scrisă nu dau unor oameni ca domnia sa spațiu de exprimare. Asta era în substrat, pentru că declarativ era vorba despre lipsa spațiului acordat promovării culturii. Culmea, reproșul venea de la un om de afaceri care conduce o editură și nu, nu este dispus să bage vreun leu în promovarea cărților pe care le vinde.

Ei bine, acest fel de disperare autoindusă în raport cu mass-media poate împinge chiar și un rafinat intelectual, un fin filosof, un om cu gusturi alese să accepte invitația venită de la Ion Cristoiu. Nu cred să existe un alt exponent a ceea ce este mai rău în presa post-1989 care să se ridice la înălțimea statuară a lui Ion Cristoiu. Ar mai fi Roșca Stănescu, desigur, dar ăsta s-a retras în politică, lăsându-l pe Ion Cristoiu aproape unic purtător de stindard al presei cu știri inventate, al presei care minte cu bună știință, al presei fără principii, al presei care se apleacă după cum bat banii patronului. Să fii pornit pe presă pentru părțile sale întunecate, să clamezi principii, să lupți, măcar declarativ, pentru un alt model de presă și să te duci, în același timp, în emisiunea lui