Vineri, 19 iulie, la ora 14, 44, Agerpres transmitea o informaţie trimisă spre difuzare de Serviciul de comunicare al Societăţii Române de Televiziune (SRTV).
Era vorba despre un comunicat ce făcea cunoscut că duminică, 21 iulie, la ora 18, pe primul canal al TVR, se va difuza documentarul Grecia-Televiziunea publică în şomaj realizat de Cristina Ţilică. Un film despre dramatismul situaţiei cu care se confruntă 2700 de cetăţeni greci, angajaţi ai ERT (Eilini Radiophonia ke Tileorassi), Radioteleviziunea publică din acea ţară, care, pe neaşteptate şi în cel mai abuziv chip cu putinţă, s-au văzut concediaţi în urma unei decizii de nimic justificată a Guvernului, a prim-ministrului şi a ministrului Presei din Republica Elenă.
Hotărârea de închidere imediată a serviciului public grec de radio şi televiziune, un veritabil atentat la democraţie, nu e doar o problemă internă a Greciei, nu înseamnă numai încă o problemă socială gravă a unei ţări aflată într-o cumplită situaţie economică, ci şi un avertisment despre consecinţele asupra esenţei însăşi a vieţii democratice a crizei. Şi a felului aberant în care se încearcă a i se răspunde acesteia.
Am urmărit documentarul. Care, în prima lui jumătate, s-a dovedit cât se poate de profesionist lucrat. Cu un atent dozaj între informaţie şi comentariu, emoţionant cu măsură, fără căderi în patetism.
Am văzut pe ecran oameni demni, jurnalişti adevăraţi, care şi-au spus povestea fără excese de subiectivism, fără a a aluneca în autocompătimire, insistând în primul rând asupra situaţiei din instituţia pe care au servit-o pentru salarii nicidecum fabuloase, dorind să îi informeze cât mai corect cu putinţă pe telespectatorii din România asupra a ceea li s-a întâmplat lor, dar, îndeosebi, asupra ceea ce i s-a întâmplat ERT.
Grecia-Televiziunea publică din Grecia în şomaj avea, aşadar, toate premisele să fie o
