Cartea preşedinţilor curge cursiv şi sistematic. De la Ceauşescu la Băsescu, dar trecând în revistă şi interimari, şi potenţiali ocupanţi ai fotoliului de la Cotroceni, ori numai parţial asimilabili, precum Gheorghe Gheorghiu-Dej, preşedinţii României vin şi ies din scenă în ordine cronologică.
Cartea preşedinţilor este un titlu de căpătâi al acestor ani, o spun de la bun început. Este tabloul cel mai pregnant al deceniilor postcomuniste, pe care le evaluează dintr-o perspectivă personală transparent asumată (aceea anticomunistă) şi pe baza unui element-cheie în înţelegerea României din toate timpurile: profilul liderilor.
Fără să o spună direct, Vladimir Tismăneanu scoate la suprafaţă conţinutul unei obsesii naţionale, pe care politologii o numesc îndeobşte paternalism. De fapt, ea dă un nume stagnării procesului de maturizare socială lansat de Regele Carol I. Odată întrerupt, la sfârşitul perioadei interbelice, acel parcurs ce putea fi salvator a lăsat loc reţetelor de infantilizare socială de sorginte bolşevică, ale căror variante căznite şi traumatice le trăim şi azi. E semnificativ că iniţiatorul pasionantului dialog care este Cartea preşedinţilor, Cristian Pătrăşconiu, se desparte explicit tocmai de ele, în prefaţa volumului. Nu fără dreaptă amărăciune lucidă, dar nici fără speranţă: „Am votat cel puţin o dată cu fiecare dintre cei trei preşedinţi post-decembrie 1989 (...). Cu niciunul dintre ei nu voi mai vota, în nicio condiţie, niciodată. Convingerea mea este că, dintre toţi preşedinţii României de până acum, deşi inegal, iar uneori brutal, din datorie, şi nu din înclinaţie, Traian Băsescu a făcut cel mai mult pentru democraţia de tip liberal din România.
Aştept însă un alt tip de preşedinte...“.
Aşa cum sunt povestiţi şi puşi sub lupă aici, preşedinţii români ajung să diagnosticheze, cu