„Unitate în diversitate”. Acesta este motoul Uniunii Europene, care încearcă să demonstreze că europenii sunt uniţi sub aceeaşi umbrelă pentru a promova pacea şi prosperitatea, acceptând totodată să-şi deschidă spiritul către culturile, tradiţiile şi limbile atât de diverse ale bătrânului continent. Dacă ar fi să extrapolăm, un astfel de moto ar trebui să fie o Biblie nescrisă pentru toţi practicanţii de arte marţiale din România, însă, în acest domeniu funcţionează o lege a junglei, în care fiecare îşi face dreptate în felul său şi în care dezbinarea, ura şi invidia sunt la ordinea zilei.

Chiar dacă există o paletă vastă de stiluri şi tehnici de arte marţiale, până la urmă toţi provin din acelaşi sistem şi ar trebui să fie uniţi în această diversitate care duce, în final, la progres. Totuşi, această diversitate este uneori prost înţeleasă şi în niciun caz nu conduce la progres. De pildă, în România există karate-ul, o artă marţială veritabilă care a devenit, odată cu trecerea timpului, un sport şi care are mii şi mii de practicanţi. Numai că acest stil de luptă şi-a divizat adepţii atât de mult încât, în acest moment, este un haos greu de imaginat în lumea karate-ului românesc.

Pentru a exemplifica această situaţie este suficient să precizăm că există şapte federaţii de specialitate în România, unele acceptate şi recunoscute de forurile de conducere ale sportului mondial, altele nu. Cele din urmă, chiar dacă nu sunt recunoscute, continuă să-şi desfăşoare activitatea, fiind finanţate cu bani din bugetul statului. O astfel de situaţie se întâlneşte în FRAM, unde există trei departamente de karate, două dintre ele fiind aproape identice. Acestora le adăugăm alte fede-raţii şi departamente asemănătoare, toate bugetate de la stat. În aceeaşi situaţie se regăseşte şi Federaţia Română de Karate WKC, un orga-nism care a apărut din neant şi care se cal