Robert Mugabe are 89 de ani. Mai mult de o treime din ei i-a petrecut ca premier şi, după abolirea acestei funcţii, ca preşedinte al Zimbabwe. Acum e din nou în campanie şi îl va înfrunta, ca şi-n 2008, pe Morgan Tsvangirai, într-un scrutin programat pe 31 iulie. Mai tânăr cu zece ani decât Mugabe, Albert al II-lea al Belgiei a abandonat duminica trecută tronul, în favoarea fiului său, după două decenii de domnie. E aproape paradoxal: preşedinţii nu vor să iasă la pensie; se retrag, în schimb, monarhii. Într-adevăr, abdicarea suveranului belgian este a treia din ultimele luni. Nu e exclus ca 2013 să rămână în istorie ca anul abdicărilor. La sfârşitul lui aprilie, regina Beatrix a Olandei renunţa şi ea la domnie, la 75 de ani, după ce urcase pe tron în 1980. Pe 25 iunie, a abdicat şi Hamad, şeicul Qatarului, la doar 61 de ani, lăsând locul fiului său, Tamin. Am precizat vârstele foştilor suverani, fiindcă multă lume insistă asupra acestui aspect. La o privire mai atentă, vom descoperi însă că nu vârsta e cel mai însemnat lucru. Mai important e, de pildă, locul ocupat de abdicare în istoria familiilor domnitoare respective. În Olanda, au renunţat de bună voie la tron şi străbunica actualului rege, Willem Alexander, pe numele ei Wilhelmina (în 1948), ca şi fiica acesteia, Juliana, în 1980. În Belgia, Leopold al III-lea a abdicat, la rândul lui, în 1951, după o contestare vehementă a atitudinii sale în al doilea război mondial. În Qatar, doar primul şeic al dinastiei Al Thani, Muhammad, s-a retras în 1876, în favoarea fiului său, Jassim; în schimb, ultimele urcări pe tron fuseseră forţate: bunicul şeicului actual, Khalifa, a fost răsturnat de la putere, în 1995, pe când era în Elveţia, după ce el însuşi îl destituise, cu 23 de ani mai devreme, pe vărul său Ahmad. Retragerile recente lasă impresia că monarhiile se prezidenţializează, fiindcă se încheie precum un mandat al