Contribuţii. Teatralitatea şi ostentaţia au fost două dintre cele mai evidente caracteristici ale propagandei lui Muammar Gaddafi, care reflectau personalitatea sa, considerată în mod frecvent drept excentrică. Imediat după preluarea puterii în 1969, Gaddafi nu numai că a expuzat pe foştii colonişti italieni şi a reinstaurat legea islamică în conivenţă cu principiile socialiste printr-o formulă originală de „democraţie populară directă”, dar a promovat cu ostentaţie naţionalismul arab simultan cu susţinerea terorismului anti-occidental. Aşa cum Mao a scris celebra sa „Cărticică roşie” de învătăţuri, tot aşa şi Gaddafi a publicat între 1974 şi 1979, în trei volume, „Cartea verde” în care şi-a expus teoriile şi idealurile sale politice (devenite ideologie obligatorie pentru libieni) despre „socialismul islamic”, despre pan-arabism, despre eliberare, drept soluţii alternative la capitalism şi democraţiile liberale. În 1977, Gaddafi a proclamat o nouă formă de guvernământ pentru Libia, „Jamahiria” - un neologism ce însemna „statul maselor”, cu toate că, în pofida propagandei privind politica sa egalitaristă, în realitate toată puterea în stat rămânea concentrată în mâinile sale, ale familiei şi ale câtorva apropiaţi.

Cultul personalităţii sale dezvoltat în Libia a fost adesea comparat cu cel al lui Nicolae Ceauşescu în privinţa grandomaniei şi adulaţiei populare impuse, cei doi dictatori dezvoltând în anii 70 şi 80 nu doar relaţii economice strânse şi pe linia serviciilor secrete, dar au împărtăşit o simpatie şi încredere reciprocă notorie. În consecinţă, după declanşarea violenţelor anti-revoluţionare la Bucureşti în seara zilei de 22 decembrie 1989, zvonul că teroriştii ce-l apărau pe Ceauşescu erau libieni antrenaţi special de Gaddafi a fost extrem de credibil. Începând de la vizita din martie 2004 a primului ministru britanic Tony Blair la Tripoli şi cont