Olandezul Mathijs Broxsel este autorul unei „Enciclopedii a prostiei” nutrită din aforismul eisensteinian „Doar două lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar despre primul nu-s sigur”. Ironic sau nu, Broxsel afirmă că „prostia e fundamentul civilizației noastre”, mutând discuția într-un neașteptat plan politico-social: cei „proști și mulți” țin, de fapt, țara, nu „intelighenția” creditată cu principalul merit.

Mărturisesc: niciodată n-am putut birui deplin într-o controversă cu un prost, prostovan, prostănac: are idei puține, dar fixe, imuabile, refractare la argumentarea logică. Numai că – aici e aici! – eticheta „prost” se aplică la modul sentențios și când e cazul, și când nu e. Am văzut, pe bloguri, sumedenie de comentarii la „perlele” de la Bacalaureat – multe însoțite de invectiva „Proștilor!”, ori cu aprecierea mai rafinată „iată subcultura noii generații!” Și n-aș trece mai de parte până nu lămurim chestiunea „subculturii”, adesea înțeleasă și aplicată gazetărește ca un soi de injurie, deși subcultura este, de fapt, cultura unui grup social, etnic, constituit pe criterii de vârstă etc. ce funcționează ca un constituent în cadrul culturii globale, depășit fiind doar de schimbările din societate care l-au trimis, funcțional, într-un al doilea sau al treilea plan – purtător, totuși, de valori și norme acum caduce, cândva respectate și viabile. Deci, în nici un caz, „subcultură” nu-i sinonim cu mai puțină cultură, ori chiar cu „incultură”. După cum se cuvine făcută disocierea obligatorie între prostie și incultură.

Absolvenții care au scris că autorul poeziei „Plumb” este Arghezi și nu Bacovia nu-s numaidecât niște prostovani, ci pur și simplu inculți. Cum spunea cineva, „de o incultură enciclopedică”. Ceea ce-i mai greu de apreciat în cazul frazei „A avut vreo 50 de războaie cu ei (Ștefan cel Mare cu turcii, n.n.) și a fos