În România e ruşinos să ai o meserie. De unde ştiu? Am aflat prima oară în copilărie, atunci când bunică-mea nu-mi punea în farfurie până nu făceam cunoştinţă cu o coajă de săpun care nu producea deloc clăbuci la contactul cu apa călie livrată pe algoritm socialist. Atunci, femeia care m-a crescut mă enerva, între "mingea de 35" şi castronul ei cald, pentru mine nu era timp şi de igiena palmelor. De multe ori am rupt un "colţ" de pâine şi am fugit trântind uşa după mine, spre disperarea ei, înapoi, la "mingea de 35". Tot în acele vremuri mi-a fost inoculat oprobriul pentru gunoieri. "Învaţă, altfel o să ajungi gunoier", de câte ori nu am primit această pildă venită să mă motiveze după ce ai mei treceau pe la câte o şedinţă cu părinţii la care era prezent şi catalogul. În România, mult timp, să fii gunoier era mai rău decât să fii "şut" sau să împărtăşeşti tainele capacelor de alba-neagra prin vreo autogară. Când "mingea de 35" s-a spart şi la librărie se găsea deja Monopoly, am realizat că trebuie să arunc orice hârtiuţă, pet, cutie, sticlă, muc de ţigară, la gunoi. Tot atunci m-am gândit, pentru o secundă, cum ar fi fără gunoieri şi mi-am dat seama că, dacă nu m-aş fi spălat pe mâini cu coaja de săpun din copilărie, poate nu aş fi ajuns nici măcar un hoţ.
România strecurată prin tranziţie a încercat să mă înveţe că a fi poliţist e ceva rău. Doar în filmele americane "cu împuşcături", cei în uniformă sunt eroi. La noi, când vine vorba de epolţi, realitatea e următoarea:
Varianta de bine :
"Aseară am băut un şpriţ şi m-a oprit un << gabor>>. A fost băiat miliţianu', i-am dat <
Varianta de rău:
"Am băut un şpriţ şi m-a oprit un <
