TRANZACŢIILE TRANZIŢIEI "IMPERIUL" ROMAN - ANUL 47 e.n.

Este greu de crezut că vreo altă personalitate politică va mai lăsa dâra pe care a lăsat-o pe "cerul" postrevoluţionar dl Petre Roman. Asemeni păsării Phoenix, dânsul s-a născut din cenuşa acelui 22 decembrie care a bulversat atâtea destine, care i-a ridicat pentru mai mult timp pe unii şi i-a dărâmat pentru totdeauna pe alţii. În vârtejul evenimentelor de atunci, apariţia pe postul de prim-ministru a unui om nou părea o revanşă firească pentru faptul că stindardul "vârfului" fusese încredinţat — la cererea cvasigenerală — unui om "vechi" dar în care românii îşi puseseră de mai mulţi ani speranţele într-o umanizare a sistemului ce părea de nezdruncinat.

Acest tandem aproape fotbalistic — Roman-IIiescu — a constituit, într-un fel, explicaţia meciurilor câştigate.

În momentul în care partidele au stat pe muchie de cuţit sau au început să fie pierdute, s-a "desfăcut" şi tandemul, centrul înaintaş rămânând centru înaintaş, iar "interul" trecând pe post de libero — aproape definitiv, după septembrie '91.

Domnul Petre Roman, persoană înzestrată cu mari calităţi, dar şi cu lipsuri la fel de mari, este — oricât ar părea de ciudat — un interesant model de involuţie politică.

În timp ce un Adrian Năstase, de exemplu, a crescut progresiv, încet, sigur şi deloc spectaculos, Petre Roman a explodat ca un soi de supernovă politică, pierzându-şi apoi, la fel de încet şi sigur, strălucirea. Înzestrat cu talentul, cu aptitudinea de a-şi fermeca interlocutorii, pe care dorea să-i cucerească, domnul Petre Roman ar fi putut rămâne în prima scenă politică, dacă nu şi-ar fi urmat această şansă printr-un orgoliu şi printr-o aroganţă care i-au împuţinat, sistematic, achiziţiile. Căzut — în urma unui eveniment violent, dar a cărui ivire era previzibilă — din funcţia în care începuse să se simtă ca într-un cos