În mai 2012, ca urmare a unor mișcări parlamentare ample și relativ imprevizibile, opoziția parlamentară compusă din PSD, PNL și PC reușește să schimbe guvernul-fantomă al tânărului Mihai Răzvan Ungureanu și să se instaleze la conducerea puterii executive. În iunie 2012, au loc alegerile locale, iar noua majoritate parlamentară obține rezultate remarcabile. Nu din cauza vreunei soluții-minune la cele patru probleme chinuitoare ale votanților români (corupția, inegalitatea, sărăcia și datoriile publice și private), ci dintr-un sentiment de lehamite față de modul în care dreapta a condus România între 2005 și 2012. La sfârșitul lunii iunie 2012, premierul Victor Ponta se prezintă la o întrunire a Consiliului European fără mandat din partea președintelui României, ceea ce ar fi putut genera cea mai profundă criză structurală a Uniunii Europene din ultimele decenii. Criza este evitată în ultimul moment printr-un efort comun SUA - UE (vă puteți imagina ce ar fi însemnat un proces al Rusiei, Siriei sau Iranului împotriva legitimității UE???)

În iulie 2012, majoritară în parlament, puterea executivă și administrația locală, coaliția PSD, PNL, PC inițiază un nou referendum de suspendare a președintelui României, poate din rațiuni politice, dar mai plauzibil din cauza palmei morale pe care a primit-o premierul Ponta de la colegii săi europeni. Campania pentru referendum este cea mai proastă din cele organizate de PSD de la campania parlamentară și prezidențială din 1996, referendumul este declarat invalid, iar președintele Băsescu se întoarce la Cotroceni, nu mai puțin speriat ca Victor Ponta de repercusiunile actelor lor.

Sperietura este atât de zdravănă, încât Victor Ponta și Traian Băsescu semnează un acord de coabitare (un fel de angajament în fața Consiliului și Parlamentului European că nu vor turna nisip în rotițele unui mecanism fin și fragil) imediat