Istoria Bizanţului este marcată de o evoluţie plină de dinamism şi de mutaţii din cele mai variate, de la structurile socio-economice la cele politico-ideologice. Departe de a fi doar o prelungire a Imperiului Roman târziu, Bizanţul ne oferă o imagine originală a unui imperiu cu structuri puternic centralizate, cu o economie monetară dezvoltată şi o urbanizare accentuată care întârzie feudalizarea. Dar ce principii se află în spatele proceselor din Bizanţ? Ce imaginar politic animă statul? Şi mai mult, cum se reflectă el în practică?

Doctrina politică bizantină este rezultatul unei evoluţii care cuprinde într-un amalgam sintetic concepţii politice orientale şi greco-romane. Stoicismul, neoplatonismul şi nu în ultimul rând teologia creştină, care absoarbe esenţa gândirii păgâne sub o altă formă, se întrunesc pentru a da naştere unei veritabile teologii imperiale. Eusebius din Caesareea şi părinţii Bisericii răsăritene formulează o doctrină menită să legitimeze ordinea pe care o propune statul. Astfel, imperiul este însăşi emanaţia divinităţii şi are o misiune providenţială, aceea de a supune lumea sub sceptrul credinţei în Hristos. Pax romana de odinioară, care însemna instaurarea ordinii şi păcii pe pământ, este înlocuită de pax christiana, instaurarea ordinii creştine, un principiu care va deveni principalul punct de reper în centralizarea politică şi expansiunea externă.

La nivel ideologic, Bizanţul nu este altceva decât o replică terestră a împărăţiei cereşti, deci este universal şi unic, aşa cum este Dumnezeul creştin. Monarhia şi monoteismul merg mână în mână, teoreticienii creştini vorbind adesea despre unitatea divină care se manifestă şi în existenţa statului bizantin. Bizanţul îşi va păstra titulatura statului pe care l-a înlocuit, aşadar imperium romanum/ basileia ton Rhomaion, sau mai simplu Romania, deşi structurile şi principiile de fun