Îmi pare din ce în ce mai mult că o boală spirituală neașteptată afectează junele român al mileniului al treilea, într-atât încât ea merită trecută în toate catastifele medicale și tratată cu maximă atenție. Molima se manifestă, ce-i drept, printr-un singur efect principal, dar acesta în sine este suficient pentru a se învrednici de întregul interes al comunității. Efectul menționat este reprezentat de paralizia totală a oricărei forme de creștere , așa încât bolnavul rămâne să plutească neterminat într-un peisaj neclar, caracterizat în general de frustrare și superficialitate. Mai nou, tot mai mulți tineri români așteaptă. Poate chiar mai bine spus, tot mai mulți tineri români se așteaptă la cât mai multe. Verbul mi se pare suficient pentru a circumscrie întreaga patologie a bolii: așteptarea, în sensul său pasiv,presupune o conduită de repaus, de lipsă a oricărui efort pentru obținerea unui rezultat. În acest sens, așteptarea este antonimul căutării, adică al asumării unui itinerariu activ în vederea ajungerii la o destinație, al zbaterii constante pentru găsirea unei căi. O astfel de stare de tolăneală suficientănu afectează însă niciodată exigențele pe care bolnavul le are de la restul lumii, care este cumva ținut de o promisiune imuabilă de a îi oferi toate lucrurile care, pare-se, i se cuvin. O permanentizare a așteptării inerte coroborată cu o inflație galopantă a așteptărilor, cam aceasta ar fi definiția maladiei de care se face vorbire în rândurile ce urmează. Victimele acestei boli sunt ușor de identificat: spre exemplu, zecile de mii de tineri care merg ani de-a rândul la câte o facultate din simpla dorință ineptă de a bifa o activitate care le mulțumește părinții, o încheie mândri cu câte o notă mediocră, flutură diploma la festivitatea de absolvire și apoi așteaptă să li se ofere o slujbă. Așa se vede, desigur, în toate filmele de la mall: în scena x, tâ