Atunci când ai privilegiul să citești un dosar al fostei Securități, în loc să fii cuprins de un rece și invidios sentiment de invidie față de profesionalismul celor care se ocupau cu gestionarea (in)Securității noastre, ești uimit să descoperi, în locul unei esențializări la sânge, un ocean de nimicuri ce acoperă date esențiale, o marmeladă ineptă, un talcioc de date fără nicio relevanță, un fluviu de bârfe și șoapte trădate despre ceva ce nici măcar nu a existat vreodată decât în spațiul acestei ficțiuni atent susținute.

E un preaplin de amănunte de alcov, de tot soiul de vorbe râgâite în vânt, de invenții ale căcănarilor turnători, de cancanuri ce păreau a-l fi transformat pe Big Brother – de fapt, Big Sister Secu – într-un/o coafeză căzută în (diz)dizgrația faptului divers.

O Securitate bulimică, adică lacomă de fapte, tălâmbă, ce își nega însuși certificatul ei de naștere.

În loc să știe, Securitatea afla. În loc să înțeleagă, ea strângea. În loc să meargă la esență, ea maneliza. (În decembrie 89, am primit documente de la biroul special al Județenei PCR în care primarul Moț era monitorizat câte șperțuri primise și câte din amantele lui avortaseră!)

Iată de ce mi-o imaginez comportându-se asemenea unui june de astăzi, definitiv pierdut în adorația siturilor de presă din care afli doar aberații de spital, doar mărunțișuri comportamentale, doar accidente de tiroidă. Toate acestea oferindu-ți iluzia că ȘTII despre noi, românii, ceva.

Ei bine, nu știi nimic, fiindcă „prea mult”-ul are talentul din naștere de a îngropa esența sub foalele lui uriaș.

Norocul nostru a fost că Securitatea a construit, ca și netul, un preamult de nimicuri despre cineva care doar se vedea, fără să fie.

Atunci când ai privilegiul să citești un dosar al fostei Securități, în loc să fii cuprins de un rece și invidios sentiment de invidie față de profes