La Sighet, memoria a fost şi este afiliată unui set de principii şi valori pe care a reuşit să le cultive cu obstinaţie, într-o lume care e nepăsătoare faţă de ele sau le dispreţuieşte fără remuşcări.

Spunem, fără să mai interogăm afirmaţia noas­tră, că Memorialul de la Sighet a devenit „un înalt loc al memoriei victimelor comunismului românesc“. Ne referim atunci mai ales la as­pectul colectiv al memoriei, la exerciţiul necesar de a ară­ta respect şi a-i scoate din ui­ta­re pe cei care au suferit sau au fost ucişi pe nedrept. Acest lucru implică ritualuri come­morative, simboluri, dar şi re­culegere, solemnitate, pu­­te­rea de a-­ţi aminti îm­pre­ună cu ceilalţi. Presupune şi o di­mensiune etică, justiţiară, afir­mată fără echivoc în sala de conferinţe a mu­zeului, printr-o formulare fericită a Anei Blan­diana: „atunci când justiţia refuză să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiţie“. Ea enunţă astfel rolul com­pen­sa­toriu, dar şi moral pe care exer­ciţiul memoriei îl poate împlini.

Nu cred că memoria suplineşte în totalitate in­tervenţia necesară a justiţiei, ca instituţie, dar ea poate revendica statutul unei acţiuni so­ci­a­le, politice şi pedagogice de lungă du­rată. Ana Blandiana l-a intuit de la început, atunci când alături de Romulus Rusan a pus bazele a ceea ce avea să devină în 20 de ani un muzeu, un sit memorial, o bază de cer­cetare, cu alte cu­vin­te, o formă de a ad­mi­nistra exemplar me­mo­ria.

Din capul locului, memoria a fost la Sighet mai mult decât un exerciţiu în sine. A fost şi este afiliată unui set de principii şi valori pe care a reuşit să le cultive cu obstinaţie, într-o lume care e nepăsătoare faţă de ele sau le dispreţuieşte fără re­muş­cări. Numai raportându-se la aces­tea, dimensiunea indi­vi­duală a travaliului memorial poate accede la exem­plari­ta­tea pe care memoria co­lec­tivă tinde să o d