Nu-mi amintesc să fi avut vreodată vreun idol. Nu pentru că aş fi ştiut că nimeni nu poate fi perfect, ci pentru că, de fapt, nici măcar Moş Crăciun nu mi-a plăcut pe de-a-ntregul (făcea de prea multe ori abstracţie de dorinţele mele şi niciodată nu punea sub brad destulă ciocolată). În schimb, nu cred că există oameni sau lucruri de la care să nu fi luat sau să nu fi învăţat ceva.

Prin anii grădiniţei, mi-aş fi dorit să fiu mai degrabă copac decât o floare. Mi se păreau mie mai hotărâţi, mai drepţi, mai înrădăcinaţi în locul lor. Pentru asta, tovarăşa educatoare m-a făcut obraznică. Ne spunea adeseori că suntem grădiniţa ei de floricele, iar eu voiam să fiu copac, chiar dacă asta însemna să nu mai fac parte din interesantul ei ghiveci.

La şcoală, toate comentariile poeziilor începeau cu „cel mai mare poet al naţiunii române” sau „unul dintre cei mai mari poeţi ai naţiunii române”. Tovarăşa învăţătoare îmi scădea un punct din notă pentru că pentru mine Coşbuc era „cel mai mare poet al naţiunii române”. De la tovarăşa am învăţat că vei fi acuzat întotdeauna când nu te conformezi turmei. Îmi doream, pe atunci, să fiu mai degrabă o veveriţă decât o oaie.

Mai târziu, prin adolescenţă, aveam o prietenă, Laura. De fapt, Laura era prietenă cu toată lumea. Mergea pe stradă şi râdea de oameni, iar asta o făcea amuzantă pentru ceilalţi. Râdea de şchiopi, râdea de bătrâni, râdea de copii bolnavi şi de amărâţi. Laura nu mi-a fost niciodată cu adevărat prietenă (cred că de fapt nici nu ştie ce înseamnă un prieten) şi că făcea parte din grupul oamenilor pe care n-aş fi dorit să-i întâlnesc vreodată. De la ea am învăţat că un ticălos se integrează cel mai bine într-un colectiv. Nu ştiu cum dorm, în general, ticăloşii. Probabil că bine, pentru că în dicţionarul lor lipseşte conştiinţa.

Apoi am cunoscut oamenii blânzi şi moi