Au între 8 şi 15 ani. Locuiesc în colibe mizere din primăvară până-n toamnă sau îşi petrec nopţile prin culcuşuri înghesuite, în vreo magherniţă a „patronilor” ce îi tocmesc să le îngrijească vacile. Murdari şi flămânzi, cu picioarele afundate prin noroaiele islazurilor sau cu trupurile sfârşite de dogoarea nemiloasă a soarelui, zi după zi, copiii văcari ai Vrancei merg la „serviciul” ce le scoate familiile din foame. Au feţele arse de vânt, mâini bătătorite, exprimare onomatopeică, priviri îndobitocite şi... niciun vis. Nicio speranţă. Nicio ambiţie. „Îmi dă patronul 300 de lei. Îi trimit acasă, la Mărăşeşti. Suntem 12 de toţi, şase mici. Mama şi tata n-au de lucru. Am mai fost şi la patroni din alte sate, pe la Cosmeşti, Mărăşeşti, Străjescu... Că n-avem ce mânca acasă. A trebuit să renunţ la şcoală după şapte clase”, a spus Robert Docan, de 14 ani, împins de sărăcie să plece din casa părintească din Modruzeni, ca să pască vaci pe islazul din Bizigheşti. Pe acelaşi islaz, dar şi pe cel din Fitioneşti, alţi copii, cu bâtele strânse în pumni, cu picioarele desculţe afundate direct în cizme de cauciuc găurite sau în papuci improvizaţi, păzesc cirezile satelor ori pe cele ale unor „patroni” bucuroşi că s-au căpătuit cu mână de lucru ieftină. Pentru aceşti copii, legea care le apără drepturile nu reprezintă decât încă o condamnare. Dacă li s-ar interzice practicarea acestei ocupaţii de căpătâi, ar avea şi mai puţin din nimicul pe care-l au deja...

Ora 6.15. Cu ochii cârpiţi, Vali se ridică din culcuşul soios în care s-a băgat de cu seară, după ce-a înghiţit cu poftă boţul de mămăligă scăldat într-o strachină cu lapte... S-a culcat îmbrăcat, cum se culcă de altfel, toţi ai casei, în fiecare noapte. Hainele, aşa jerpelite cum sunt, stau platoşă între propriile trupuri şi roiul de muş