I don’t wanna be a lawyer, I don’t wanna lie (Nu vreau sa fiu avocat, Nu vreau sa mint) – aşa spunea John Lennon într-un cântec şi e de presupus că el nu a vrut doar să valorifice asemănarea fonetică, din limba engleză, dintre lawyer şi lie, ci şi să exprime un adevăr popular*: avocaţii sunt nişte mincinoşi.

Nu mă ajută nici aptitudinile poetice şi nici limba română ca să găsesc o asemănare fonetică ce exprimă un alt adevăr popular: politicienii sunt nişte mincinoşi.

Acesta nu este, în sine, un lucru rău - mai exact nu este nici rău, nici bun, ci face parte din regula jocului. Eu recunosc dreptul polioticienilor de a minţi, dar afirm şi dreptul nostru, al cetăţenilor, de a-i prinde cu minciuna. Nunaţele care ne interesează pe noi încep dincolo de axioma în sine, aceea că politicienii mint.

Cum mint – frumos sau urât? Cât mint – puţin sau mult? Când mint – rareori, deseori, întotdeauna? De ce mint – ca să facă bine, ca să facă rău sau ca să nu facă nimic? Dacă desluşim corect nuanţele, putem apoi apoi să luăm decizii în cunoştinţă de cauză, care pot merge de la denunţarea făţişă a minciunii până la acceptarea totală a ei, adică la asumarea conştientă faptului că ne lăsăm păcăliţi. Dar astea sunt consideraţii generale, care pot foarte bine să facă obiectul unor lucrări de doctorat, pe cât posibil originale, la facultăţile de politologie sau de psihologie. Să revenim la lucruri ceva mai concrete.

Deşi am convenit că toţi politicienii sunt mincinoşi, din motive care îmi scapă, parcă de nimeni nu s-a lipit mai bine acest comportament decât de Victor Ponta. Nu ştiu dacă aici e meritul adversarilor săi, care i-au atribuit insistent această etichetă („Minte cum respiră”) până i s-a lipt de frunte, sau e meritul său personal. Sau poate au conlucrat ambii factori.

Iată, nu mai departe decât ieri, Victor Ponta ne-a oferit o nouă probă a relaţiei cu