Este dificil de determinat particularităţile unei anumite filosofii „naţionale”, întrucât diversitatea curentelor de idei este ireductibilă la anumite cadre prestabilite care ar deriva din apartenenţa fondatorilor şi susţinătorilor lor la un anumit popor. Totuşi, această încadrare este practicată în mod uzual, invocându-se apartenenţa acestor creatori la o cultură unică, apartenenţă care, desigur, nu exclude diversitatea concepţiilor acestora.

Aceste consideraţii pot fi valabile şi pentru filosofia franceză din secolul al XX-lea. Unul dintre reprezentanţii ei este scriitorul suprarealist şi filosoful Georges Bataille (1897-1962). El pleacă de la constatarea că propagarea razelor solare are ca efect existenţa la suprafaţa globului terestru a unui surplus de energie, din care materia vie utilizează numai o parte, iar excedentul rămas îl consumă în mod neproductiv. În concepţia autorului citat, ceea ce diferenţiază omul faţă de restul naturii vii este munca (înţeleasă ca o posibilitate de sporire şi acumulare a energiei de care omul dispune) şi impunerea unor interdicţii, care reprimă violenţa şi favorizează desfăşurarea raţională a activităţii productive. Gânditorul francez este de părere că omul ar trebui să urmeze şi el mişcarea naturală de consumare neproductivă a excedentului de energie, fapt posibil prin încălcarea acestor interdicţii constitutive pentru om. Această încălcare este posibilă pe mai multe căi, cum ar fi sacrificiul religios (care sfidează interdicţia referitoare la moarte) şi experienţa erotică.

Aceste soluţii sunt considerate viabile la scară individuală, dar, la scară planetară, Bataille se pronunţă pentru cedarea gratuită de bunuri dinspre ţările bogate spre cele sărace, pentru a se evita consumarea excedentului de energie prin război.

Un alt reprezentant de marcă al filosofiei franceze contemporane este Michel Foucault (1