La noi, privitul înapoi cu simpatie e sport de masă. Iar „decreteii“ sunt răsfăţaţii valurilor artificiale care întreţin nostalgia din spaţiul public românesc.
Dorinţa de a retrăi, însă în condiţiile de acum, vremurile de odinioară, a determinat Europa FM să exploateze în premieră muzica anilor ’80 (că aş fi preferat să fie cultivată poezia optzeciştilor, e o altă discuţie; acum zic doar că mi-e dor de scrierile lui Mircea Cărtarescu şi zău că şi noi, cei ce-l iubim, suntem vinovaţi că nu l-am împiedicat să se lase de publicistică); aşa au proliferat cluburile tineresti, populate de cărunţi, unde e clonat spaţiul în care te simţi la modă acum peste un sfert de veac; aşa se explică vânzarile bune, la reeditarea pe DVD, ale unor filme româneşti populare, dar foarte slabe; apoi inundaţia de cărţi adresate celor care ori nu le citiseră pe vremuri, ori facuseră rost de ele pe sub mână; gloria regăsită a acelei ciocolate, care azi ne învaţa că Bucureştiul nu e Budapesta (deşi pot fi identificate destule motive pentru care confuzia n-ar fi supărătoare) şi alte asemenea.
După o lungă introducere (totuşi, e blogul meu; să fiu fluent şi riguros ca la ziar?!), subiectul. Ca orice „decretel“, azi voi privi cu nostalgie spre primii mei prieteni, cei din televizor.
Fireşte, e mult mai uşor să îţi faci prieteni imaginari decât unii reali. Aceştia din urmă nu sunt tot timpul disponibili, în plus, au viaţa lor, care, inacceptabil, poate fi mai importantă decât a ta, au şi toane etc. Or, imaginarii sunt mereu lângă tine. Un prieten imaginar e, comit o indiscreţie, cam cum m-a caracterizat profesorul Vladimir Tismăneanu în corespondenţa de la a patra mea plecare – şi ultima – de la un ziar: prompt, solidar, aproape.
Fireşte, e mult mai uşor să îţi faci prieteni imaginari decât unii reali. Aceştia din urmă nu sunt tot timpul disponibili, în plus, au viaţa lor, ca
