Nu am înţeles niciodată de ce Fondul Monetar Internaţional mai crede în promisiunile scrise ale guvernului din România. Guvern care simulează de 23 de ani reformarea companiilor de stat, a aparatului bugetar, reducerea birocraţiei şi ce mai scrie prin scrisorile alea de intenţie. Specialiştii de la FMI, nişte funcţionăraşi, la urma urmei, se fac mereu că înţeleg că sunt tensiuni între palate, că există voinţă, dar nu e putinţă şi semnează acord după acord. Probabil că pentru ei este rentabil şi aşa, că doar oamenii trăiesc din dobânzi. Dacă noi ne furăm căciula, care e treaba lor?
Dacă mineriadele din ’99 au fost destul de convingătoare pentru a determina FMI să semneze un nou acord, care să restabilească pacea socială în România, teatrul ieftin din jurul privatizării CFR Marfă este de-a dreptul jenant. Povestea a mirosit încă de când licitaţia a fost câştigată de GFR, o firmă care a prestat servicii pentru CFR, ca să nu spunem de-a dreptul că a căpuşat. Apoi invenţia lui Fenechiu, că se aşteaptă avizul de la Consiliul Concurenţei. A urmat demisia ministrului şi, surpriză, Băsescu îl lasă pe Ponta premier până la semnarea contractului de privatizare. Chiar dă de înţeles că ar fi ceva dubios acolo, că investitorul nu ar avea banii, că Ponta nu ar vrea să îşi asume răspunderea unui eventual eşec. Premierul reacţionează, pune guvernul să dea o hotărâre pentru semnarea contractului de privatizare, după care o trimite spre avizare la CSAT. Adică la Traian Băsescu, preşedinţia transmiţând ieri că nu are nici un atribut în acest sens.
Un ping-pong care trebuie să dureze până pe 23 septembrie, astfel încât procesul de privatizare să fie anulat din culpa statului, iar Gruia de la GFR să nu piardă garanţia de participare la licitaţie.
Băsescu şi Ponta nu au vrut nici un minut să privatizeze CFR. De altfel, Băsescu nu a făcut nicio privatizare de când este
