-AA+A

„Balada dorului”, de Grigore Pop Cele patruzeci de poezii publicate, recent, de Grigore Pop sub titlul „Balada dorului”, la editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca, ne încunoştinţează despre un poet cu „vechi state”, cum se spune, în ale scrisului.

Născut la Runcu-Salvei în 1949, Grigore Pop a debutat la douăzeci de ani în „Ecoul” şi a colaborat la „România Literară”, „Luceafărul”, „Atelier Literar”, fiind susţinut de poetul Geo Dumitrescu. Placheta este prefaţată cu entuziasm de poetul Ioan Pintea, printr-o scrisoare în care îl socoteşte pe Grigore Pop, alături de consătenii săi Vasile Mititean, Vasile Dâncu şi Vasile Pinti, „...încă unul dintre maeştrii mei”.

Rare versuri în care sufletul poetului este definit atât de frumos, ca în poezia cu acelaşi nume, şi în care i se spune „haină regală... ţărânii”. Ar fi prea simplu şi simplificator de spus despre Grigore Pop că este un peisagist al ruralului, deoarece versul său, atât de bine strunit, atât de economicos în ce însemnează numărul de cuvinte folosite, sugerează mai degrabă frumuseţea proaspătă trecută în poezie din arhetipul peisajului, din veşnicia binecuvântatului hotar Runc. Poetului îi ies minunat construcţiile în metru tradiţional, cum de pildă „Cântec popular”, în care cucul, cu accepţiunile sale, inclusiv a dorului, este deplâns, apoi aşezat în faţă cu finitudinea omului: „Cucule cu pene sure,/cântă-ţi numele-n pădure/căci şi noi te-om auzi/de sub frunza iederii”. De fapt, temele lui Grigore Pop sunt cele ale poeziei dintotdeauna, sunt cântece ale inimii care transcend şi ruralul, şi urbanul, în sensul localizării peisajului care inspiră. Bunăoară, „Elegie rurală”: „Plouă/şi aerul cântă ca o vioară./Timpul/arde pe la streşini/Şi se aude casa putrezind/pe sub simfonia albă a varului”, este o poezie cât se poate de modernă, citadină, de la tipul de sensibilitate pe care o incu