Gigi Becali a încercat să mai fenteze din pedeapsa cu puşcărie, aşa cum amicul său complice Babiuc, marele sculă masonică, a reuşit deja. Să găsească o breşă în zid, să crăcăneze oleacă gratiile, altfel spus. O şmecherie avocăţească, un tertip, o belitură în lege, orice.

Becali, absolvent glorios de liceu, a încercat să se înscrie la facultatea de teologie a universităţii Bucureşti. Că tot visează el cum îi zburătăceşte în jur un stol de îngeri, în timp ce-i cântă psalmi şi i se găinăţează pe bombeu.

Din păcate pentru acest multi-infractor, cererea avea nevoie de viza Arhiepiscopiei capitalei. Iar ăia de acolo, într-un acces de verticalitate nefiresc pentru ei, nu au vrut să-i pună ştampila. I-au respins cererea, transmiţându-i mesajul tacit că stă bine acolo unde stă.

Motivaţia oficială am aflat-o cu toţii. Cursurile de teologie cică nu se pot urma la învăţământ seral sau la distanţă. Trebuie să fii prezent la şcoală zi de zi, că se face prezenţa. Deşi, dacă e să vorbim realist, între pământ şi cerul unde sălăşluiesc sfinţii e o mare distanţă. O distanţă uneori mult prea mare.

Eu mă aşteptam, conform lipsei de reguli care guvernează pământul patriei noastre, să se facă o excepţie în cazul acestui ins foarte penal. Mă bucură atitudinea bisericii, cum să nu, dar ea vine în contradicţie cu propria conduită avută ani în şir.

Dacă Becali a devenit un smintit, la asta au contribuit şi suficienţi înalţi popi, care l-au binecuvântat, în loc să-l spurce. Se ştie însă că banul e ochiul dracului nu numai în lumea noastră simplă, dominată de facturile care ne sufocă, ci şi în lumea popilor. Mai ales în lumea celor ortodocşi.

Rămân cu regretul de spectator că nu voi avea cum să asist vreodată la o slujbă ţinută de părintele Becali. De acolo, până la ungerea sa ca sfânt ar mai fi fost un singur pas. Pas pe care, cu ajutorul unei valize cu bani,