Zilele acestea a fost din nou un fel de teroare în ţară: perioada examenelor de capacitate şi de bacalaureat. Ceea ce este un fapt ce ar trebui să ţină de normalitate, la noi, într-un spaţiu geo-politic dominat de o veşnică moştenire grea, de o tranziţie nesfîrşită şi de o democraţie inepuizabil de originală, totul este transformat într-o aberaţie cu iz apocaliptic.

Sistemul de învăţămînt este cuprins la Primul Capitol al oricărei civilizaţii. Pe calitatea lui se sprijină orice fel de performanţă, din orice domeniu cu putinţă. De la cercetarea cea mai sofisticată şi măiestria unor mari muzicieni, pînă la iscusinţa cu care se repară o maşină. După 1990, învăţămîntul din România este lăsat să se ducă în pustiu. Continuu, coerent şi sistematic. Astăzi, aproape îmi vine să spun că, indiferent de culorile polititce, dacă cu adevărat sînt mai multe, s-a structurat, în fapt, o strategie de punere a învăţămîntului pe butuci. Au fost cîteva strigăte în deşert, cîteva tentative de reorganizare, de re-analiză a programelor, a ceea ce este fundamental şi a ceea ce este surplus evident. A fost valul manualelor alternative, a schiţării unor noi forme atractive cu fond solid, protestul celor încă responsabili şi conştienţi de proporţiile dezastrului. Încet-încet, haosul s-a instalat şi a devenit suveran. Cercul vicios pare imposibil de secţionat acum. Profesori tot mai slab pregătiţi sînt puşi laolaltă cu cei de mare valoare, cu har şi vocaţie, dedicaţi pînă la epuizare elevilor. Judecata se face la grămadă. TOŢI profesorii sînt corupţi, fără autoritate morală şi profesională. Elevii, într-o copleşitoare majoritate, habar nu au ce înseamnă valoarea. Sub ce semn stă, de ce este definită. Nu ştiu ce este aceea „curiozitate”, plăcerea de a afla, de a cunoaşte, de a fi altfel. Prea puţini mai au şansa acelui Profesor care să-i seducă, să le stîrnească mintea cu care să um