În ultimele două decenii, numărul centrelor de dializă a crescut de 30 de ori. O procedură care salvează viaţa pacienţilor, dar în acelaşi timp perpetuează dependenţa lor de aparatura medicală. Dar soluţia optimă atât pentru pacient, cât şi pentru economiştii sistemului de sănătate, nu este această „explozie fantastică“ a hemodializei, ci stimularea transplantului renal. Hemodializa, care apare ca metodă de tratament după al Doilea Război Mondial, se extinde rapid în Europa şi America, ca singură modalitate de salvare a bolnavilor cu insuficienţă renală acută sau cronică avansată. În România, această metodă îşi face cu greu loc; sunt practicate câteva hemodialize în insuficienţa renală acută, iniţial la Spitalul Panduri, apoi câteva încercări la Spitalul Fundeni, dar istoria dializei în ţara noastră începe practic în 1974, când la Spitalului Clinic de Nefrologie „Dr. Carol Davila“, prof. dr. Nicolae Ursea implementează primul program de hemodializă cronică sau iterativă, adresat bolnavilor cu insuficienţă renală cronică, ajunşi în fază terminală. Dacă iniţial s-a pornit cu patru rinichi artificiali second-hand, după cutremurul din 1977, Centrul de dializă din cadrul Spitalului „Carol Davila“ a primit, ca donaţie de la Asociaţia Caritas Germania, încă 16 rinichi artificiali – fabricaţi în Italia, la Mirandola –, care aveau deja multe ore de activitate, dar „pentru noi a fost o mană cerească“, spune profesorul Penescu. Astfel, cu 20 de rinichi artificiali, în anul 1977, România devenea vizibilă pe harta Europei sub acest aspect, în Balcani fiind cel mai mare centru de hemodializă şi singurul din România. Cam în aceeaşi perioadă, spune specialistul, se făcea hemodializă şi la Timişoara, tot printr-o colaborare cu Asociaţia Caritas Germania; pacienţi din România plecau să facă hemodializă în Germania, dar un centru organizat şi intrat în structura spitalului timi