Cândva avea tot ce dorea, întruna chefuia, din zori şi până-n seară şi noaptea toată iară, nimeni şi nimic nu-i stătea-n cale, vinul curgea în valuri în pahare, se dădea intelectual, de bun simţ n-avea habar, era tot mai cocalar şi lua la mişto omul gospodar, de la director pân’ la proletar. Impresionat de al său rang şi funcţie uita de a sa erectilă disfuncţie, îşi şoptea admirându-se în oglindă: sunt senzaţie, sunt o legendă, am toţi şefii în agendă. Interminabilele interpelări şi declaraţii intercalate între felaţii (mai bun ca Ceauşescu chiar şi la indicaţii) i-au adus porecla de senator legumă, nimic constructiv nu-i ieşea pe gură, la toate priceput şi foarte talentat, valoarea lui ca om egală cu un rahat. Se laudă tot timpul că are sus relaţii, procurori şi judecători care îi sunt ca fraţii, şi îi vor rezolva din start orice problemă, de nu erai pe placul lui, riscai să zbori din schemă, căci Castorică era băgat până-n gât în toate cele câte sunt în cer şi pe pământ.

Încet, pe nesimţite, lucrurile s-au stricat, corăbiile i s-au înecat, castorul ajungând amărât şi abătut, încruntat, apatic cu un rânjet sălbatic, tot mai dereglat şi abrutizat, şi după atâta veselie, au urmat şi certuri în familie, terminate zilnic cu box şi lupte libere. Sătulă de câtă bătaie a-ncasat, femeia lui şi-a luat lumea-n cap şi a plecat. A avut un scaun comod şi un os mare de ros, acum îşi roade ca un castor doar paltonul Hugo Boss, pe care când e mangă şi-l mai ia pe dos. La orice sindrofie Castorul era miezul, rodea tot grătarul lăsând în blid orezul, şi uite aşa de la grătarele şi vodca din capul mesei a trecut la meniul zilei, dar şi acela-i prea destul pentru un rozător fudul. Credea că nimeni nu-i ca el, singurul demnitar cu trei cizme la fel (două-n picioare şi una-n fund). Rămas singur, castorul puşcat nu înţelege de ce e evitat, când prietenii şi i-a trădat. La ce mizerii