Ziua de luni trebuia să fie ultima a lui Giovanni Catanzariti în postura de președinte și finanțator al „Bătrânei Doamne”. Italianul a spus cât se poate de clar că dorea și încă mai dorește să cedeze clubul din Calea Aurel Vlaicu lui Adrian Marțian, clubului Atletico sau oricărui alt investitor interesat în schimbul stingerii datoriilor de aproximativ o jumătate de milion de euro. Dacă gruparea „galben-neagră” a făcut oferta corectă pe care Catanzariti a și acceptat-o, Marțian nu a îndeplinit nici astăzi condițiile lui Gio, așa că a apărut un blocaj în Calea Aurel Vlaicu. Fiindcă este și administratorul oficial al UTA-ei, italianul nu poate să plece fără să privească înapoi, însă intențiile sale rămân aceleași. De fapt, Catanzariti vorbește la trecut despre aventura sa la gruparea emblemă a Aradului, cea mai lungă a unui președinte – finanțator de după Revoluție, dând unele detalii în premieră publicului larg…
- Domnule Catanzariti, aș vrea să începem cu concluzia, dacă se poate. Vă pare rău că v-ați implicat financiar și emoțional la UTA în ultimii patru ani și jumătate?
- Nu regret nimic. Am trăit destule momente frumoase, dar și de tristețe. O să-mi amintesc mereu primul meu meci ca președinte al UTA-ei, cel de acasă cu Minerul Lupeni, când au venit peste 7.000 de suporteri și am câștigat cu 2-0 când nu multă lume credea în noi. Au fost și alte meciuri și clipe de bucurie de neuitat trăite în tribună și mai ales în fața peluzei arădene, o să le port în minte și în inimă toată viața. În fiecare an am încercat să fac echipă de promovare și țin minte ne-am bătut până în ultimele etape pentru ocuparea unui loc de Liga 1. Fiind un tip ambițios, mi-am dorit enorm ca Aradul și UTA să ajungă din nou în Liga 1, aducând unii jucători pentru care am fost judecat și contestat inclusiv de primarul acestui oraș.
- Ați tras linie vreodată, cunoașteți suma
