Când eram în clasa I, parcă, ne-a întrebat învăţătoarea ce vrem să “ne facem” când vom fi mari. Unii au răspuns doctor, alţii profesor, învăţător, astronaut, mă rog, nu mai ştiu exact ce au spus ei. Însă mi-a rămas întipărit în minte momentul răspunsului meu. Spus cu toată sinceritatea, cu jind şi mândrie. Vânzătoare la cofetărie. Ţin minte că învăţătoarea noastră dragă a făcut o scurtă pauză, n-a schiţat zâmbet şi nici nemulţumire, atâta doar, m-a privit lung şi a trecut la un alt copil. Am intuit de pe atunci că n-a fost tocmai în regulă răspunsul meu. Anii au trecut, prin clasa a VIII-a m-au întrebat părinţii care, cum, încotro. La Arte Plastice şi Muzică, am răspuns atunci. Prin urmare, m-au înscris la mate-fizică. La sfârşitul liceului, aceeaşi întrebare. Filosofie, psihologie, înspre astea înclinam scrutând orizonturi, căci pe atunci conta doar clipa. Şi m-au dat la Litere. Tata a fost dintotdeauna un bun orator al discursului motivaţional al căror exemple comparative alăturau cele două destinaţii clişeu „coada vacii” şi „sapa” cu ipostazele de „doamnă” şi „profesoară”. În calitatea mea de „brânză bună în burduf de câine”, înţelegeam rostul sfaturilor, ştiam că ce-mi zice e ceva ce trebuie zis, băgat în capul copilului tău, însă mari diferenţe între „sapă” şi „stilou” nu sesizam. Ştiam că muncind câştigi bani şi nu poţi trăi fără aceştia, dar mai înţelegeam şi că e cu mult mai bine să-ţi placă munca ce-o prestezi. Ei bine, de la idealul copilăresc de a vinde prăjituri din care, se subînţelege, să mă înfrupt pe alese de dincolo de tejghea, a urmat un lung şir de indecizii şi neputinţe, cum că, în fapt, nici acum nu ştiu cu exactitate ce meserie, profesie mi-aş putea-o asuma fără urmă de-ndoială. N-am ştiut, nu ştiu ce-mi place. Părinţii generaţiei mele şi-au dat copiii la facultate. Care copii, niciunul n-a răspuns la întrebarea „ce-o să te faci?” – cioban, dul