(Continuare din episodul 9)

În Frankfurt pe Main n-avem decât douăzeci de minute între două trenuri. Le petrecem mai mult în fața unui automat de dulciuri, răcoritoare și tutun.

Când ești în țara ta, bagi banii într-un automat ca ăsta, iar el refuză să-ți elibereze marfa, îi tragi un pumn și ai rezolvat problema. Însă când te afli într-o țară străină, în Germania, să zicem, e bine să eviți asemenea soluții de forță. Nici nu știi ce pretexte pot găsi unii pentru declanșarea unui război mondial. Așa că aleg să implor automatul, în gând, cu ochii pe ceas, să-i dea lui Titus ori țigările, fir-ar ele ale dracului de țigări, ori banii înapoi. Și-mi fac și cruce cu limba în gură. Nu de alta, dar Titus pare lipit de aparat prin magie neagră. Se încăpățânează să obțină fie iarba dracului, fie ochiul – și ar putea să piardă trenul. Chiar de la a doua cruce, ca prin minune, aparatul diabolic se dă bătut și expulzează din intestinele lui de metal două pachete de țigări și un suc. Mi se dovedește astfel câtă dreptate are românul, care, în înțelepciunea lui, spune că mai multe faci cu rugăciunea și cu duhul blândeții decât cu forța. Mai ales la aparatele mecanice.

Plecăm, în sfârșit. Titus a urcat în ultima secundă. Din cauza țigărilor, era cât pe ce să rămână în gară. Despărțirea accidentală de prietenul drag cu care călătorești în necunoscut este întotdeauna dureroasă, mai ales dacă biletele rămân la el.

Ieșim lin de sub cupola imensă, din fier și sticlă, a gării din Frankfurt. O lună durdulie se împarte cu dărnicie tuturor prin mii de ochiuri de sticlă. Poate așa s-ar vedea și din Gara de Nord, dacă tavanul n-ar fi făcut din scânduri. Dar trebuia căptușit cu scânduri! Altfel, ar fi urlat câinii la lună de nu s-ar mai fi înțeles nimic din anunțurile de la megafoane. În plus, lemnul îi dă gării un anume farmec rustic. Călătorul se poate bucur