Formula din titlu îi aparţine lui Anton Golopenţia. O regăsim într-o ciornă de scri­soare adresată verişoarei sale Car­men Ittu în 1931. E vorba de ceea ce durează şi de cele ce se pierd, dar mai ales despre fragmentul de viaţă trăită, acel „răstimp“ ce nu se lasă captat in­te­gral în clipa în care cuvântul e în­­cre­din­ţat hârtiei. Despre tot felul de astfel de răstimpuri e vorba în volumul al III-lea din Rapsodii epistolare, cuprinzând scri­so­ri­le trimise şi primite de Anton Golopen­ţia între 1917–1950 şi editat de Sanda Golopenţia împreună cu Ruxandra Guţu Pelazza şi Lidia Bradley.

Pentru cine cunoaşte opera de resti­tuire pe care Sanda Golopenţia o între­prinde de ani buni pentru a salva de la uitare scrierile tatălui ei, reputat socio­log, mort în închisoare la Jilava în 1951, la doar 42 de ani, nu e o surpriză apa­ra­tul critic impecabil şi nici respectul pen­tru spiritul şi litera textului editat. Note­le şi prefaţa Sandei Golopenţia anco­rea­ză textul scrisorilor în istoria cea mare, în cea a biografiei personale şi fa­mi­liale, deschizând epistolarul spre alte cărţi ale autorului Anton Golopenţia (vo­lu­mele de Opere, Românii de la est de Bug, Ultima carte etc.), dar şi spre lumea în care s-a format, trăit şi pierit. Salvate din uitare, scrisorile devin documente pen­­tru a înţelege ideile unei generaţii pre­ocupate să croiască un destin Ro­mâ­ni­ei, concentrate pe efortul de a crea in­stituţii, de a gândi proiecte de dezvoltare pe termen lung, de a folosi – cum su­bliniază de multe ori în scrisori Anton Go­lopenţia – „cunoaşterea pentru ac­ţiu­ne“.

Cunoaşterea înseamnă în primul rând studiu în biblioteci pentru a reuşi sin­te­ze asupra stării cercetării în domeniu, dar şi cunoaştere a oamenilor şi locurilor unde urmează să se intervină. Numai aşa gândite, proiectele pot avea şanse de reuşită. E o idee ce revine de ne­nu­mă­ra­te ori în