De ce scriu abia acum despre “Love songs”?
În fond au trecut multe luni de la utima ediţie a festivalului Sonoro, (aş fi putut alege un alt cuvânt dar de ce să nu spun lucrurilor pe numele lor de adult - chiar e vorba de “multe”), senzaţiile şi emotivitatea specifică au consumat momentul, albumul a fost lansat, track-urile audiate de la un capăt la celălalt, diagonal şi încercuit, pe rând sau pe sărite, reluate, preţuite, cântărite, tocite şi învăţate, lumea aşteaptă deja următorul noiembrie şi următoarea ediţie, în sfârşit marketing-ul mi-ar urla că gafez fundamental, că ar fi trebuit să fac asta atunci când bătaia fierului era egală bătăii peştelui şi etc., s.a..m.d, s.c.l...nu mai insist... Pe lângă toate astea, e vară pe tot calendarul.
Am un răspuns revoltător de logic:
bineînţeles, pentru k mie mi se pare pe dos.
Argument?...
Pur şi simplu, numele albumului!
Spune tot. Este extrem de direct şi de o simplitate devastatoare - Love Songs. În traducerea mea, scrisă, după cum se poate observa aici, el ar suna cam aşa: despre dragoste nu e NICIODATĂ prea târziu să vorbeşti, mai bine zis - precum în cazul nostru, să interpretezi ; cu cântece ne hrănim deja toţi - zilnic, (zilnic sau nu), harnic, aproape compulsiv - vrei nu vrei, parcă ţi-ar mai trece o melodie prin urechi... Mai departe : toţi, dar absolut toţi avem cel puţin un cântec de dragoste AL NOSTRU (şi numai al nostru, bineînţeles) la care oricând, oriunde dar mai ales în anumite împrejurări specifice, vom vibra într-un mod particular, uşor identificabil drept unic, şi din toată armătură încercată a inimii. Şi încă un lucru : de la Ingrid Bergman şi Anthony Perkins încoace orice tip de asociere între dragoste şi Brahms (e cazul să-l introducem deja în această prezentare pentru că el este compozitorul care are cea mai mare pondere în economia muzicii acestui album) se
