Opera lui Virgil Mazilescu este unul din­tre nu foarte numeroasele produse lirice ale deceniilor de comunism care ră­mân valabile şi astăzi, în ciuda nu­me­roa­selor schimbări de temperatură pe­tre­cu­­te între timp. Originalitatea lui Mazilescu, care i-a adus o audienţă încă destul de răspândită, ca şi urmaşi de talia lui Ion Mureşan, Nichita Danilov sau, în ge­ne­ra­ţia mai nouă, Claudiu Komartin, era una de limbaj, dar şi, ca să zic aşa, de atitudine. Singură, „rostirea“ poetică ma­zilesciană, aliaj îndrăzneţ şi pregnant de retorică avântată şi textualism cenzurat, nu ar fi fost poate de ajuns ca să-i asi­gu­re supravieţuirea în conştiinţa cititorilor; a contat mult şi impresia intensităţii unui angajament existenţial pentru poe­zie, pe care versul poetic, frânt interior sau incontinent-narativ, îl confirma la nivelul expresiei. A apărut un mit al lui Mazilescu (atât de constrângător încât edi­torul recent ajunge să pună între ghi­li­mele „alcoolismul“ poetului, ca şi cum acesta ar fi o invenţie calomnioasă), dar, mai important, individul care a scris cele patru valoroase volume de versuri a că­pătat, poate pentru totdeauna, aura ma­relui poet, confirmată de metaforele sale puternice. Mazilescu a rămas, pen­tru generaţiile succesive de cititori, cel care „a inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe“, performator de gesturi cabalis­ti­ce cu consecinţe periculoase, purtător de taine şi deţinător de învestituri mis­te­rioa­se, în virtutea cărora „a cunoscut fericirea deplină şi a ajuns la ţintă cu mult înaintea propriului sfârşit înecat în lacrimi“. Scriind despre sine, el şi-a creat propriul destin de poet, de revoltat vi­zionar (şi chiar antitotalitar, prin câ­teva texte din guillome poetul şi adminis­tra­to­rul) şi de grefier al suferinţei exis­ten­ţia­le. Figura sa rămâne fixată în mito­lo­gia poeziei postbelice ca una dint