Ce-mi mai aduc aminte din seara aia: eu şi Adina terminasem programul, ne-am urcat în metrou, ea îmi povestea ceva, iar eu constatam, pentru a şaptea mia oară, că ar fi bine să merg la un oftalmolog, pentru că mă dor ochii. Apoi, la prima staţie, i-am văzut pe ei doi şi i-am zis Adinei: „Ia uite ce pereche!“.

Ne-am holbat amândouă de parcă, ce să zic!, am fi fost nişte prinţese care n-ar mai fi văzut în viaţa vieţii lor doi oameni bătrâni şi săraci. Apoi am intrat în film. Bătrâna era scundă şi mergea foaaaarte încet, avea 100 de ani. Am reţinut o bluză verzuie cu flori şi un batic negru, în aceeaşi culoare cu mâinile strâmbe, cele mai muncite palme din lume. Bărbatul care o ducea de mână, probabil fiul ei, era un bătrânel chelios şi tăcut din cale-afară. Când şi-au găsit locuri în faţa noastră, bătrâna şi-a sprijinit câteva clipe o mână pe un bărbat necunoscut de lângă ea, apoi şi-a cerut scuze, explicându-i, în şoaptă, că nu s-ar fi putut aşeza altfel. Omul a privit-o nedumerit, tot drumul, cu ochii plin de lacrimi.

Cum a pornit metroul, mama şi fiul s-au închinat. Apoi, la următoarea staţie, s-au închinat din nou. Au făcut asta de fiecare dată, la nesfârşit, fără să îşi vorbească, fără să se privească prea mult. Între timp, bătrâna a studiat pe toată lumea din jur, cu teama unui om care merge pentru prima dată cu metroul şi care se întreabă cum de nu se prăbuşeşte pământul peste noi.

A urmat un spectacol mut al duioşiei dintre o mamă şi fiul ei, cu strângeri discrete de mână, fără gesturi largi, fără plânsete, fără ca noi, eu, Adina şi bărbatul străin din faţă, să pricepem ce mică dramă se petrecuse, cine era bolnav, cine murise, cine avea să dispară primul. Bătrânul a tot încercat să-i spună un lucru, a privit-o în ochi de nenumărate ori, a renunţat, iar şi-a luat inima în dinţi, degetele lui au desenat ceva prin aer, oare ea înţe