Politeţea

Să pleci în Japonia pentru un an, cu o bursă, implică o pregătire intensă şi de lungă durată, pe care profesorii de la Facultatea de limbă japoneză ţi-o fac din timp, cu grijă. Vei duce cu tine un băgăjoi de reguli, fără de care ştii deja că n-ai cum să supravieţuieşti. Prima şi cea mai importantă regulă e punctualitatea. Dar punctualitatea nu înseamnă să ajungi la ora stabilită: înseamnă să ajungi cu cel puţin zece minute înainte. La fix înseamnă că ai întîrziat deja lamentabil. Prezenţa de 100% la cursuri e o regulă implicită.

În Japonia nu se mănîncă pe stradă. Dacă strănuţi, de bun-simţ e să-ţi ceri scuze. Gestul dizgraţios de a-ţi sufla nasul e impardonabil, din cauza catastrofei sonore care îl însoţeşte. Fă bine şi tamponează-l uşor, trăgîndu-l discret. Burduşeşte-ţi geamantanul cu deodorante din România, dacă nu vrei să umbli ca un sconcs fezandat pe străzile Tokio-ului. Şi, mai presus de orice, fii politicos. Dar politeţea japoneză nu e deloc o chestie la îndemînă. Trebuie să ştii să fii suficient de politicos, fără să fii prea politicos, pentru că exagerarea poate fi resimţită ca o bătaie de joc. Uneori se cade să fii familiar, de-a dreptul direct. Trebuie să fii pe fază, să simţi momentul. Lucrurile astea şi un set de formule standard sînt bagajul elementar pe care trebuie să-l iei la tine.

Dar aveam să aflu că toate astea abia zgîrie suprafaţa edificiului de reguli japoneze, pe cît de transparente, pe atît de impenetrabile. Oricum o dai, la o adică, poţi ieşi prost. În seara de dinaintea zborului, am citit Splendoare şi cutremur a lui Amélie Nothomb, un veritabil manual al ororilor rafinate. Am zburat marcată de pasajul despre exigenţele vieţii de femeie, în special chestia cu mersul la toaletă. Pe scurt, femeile japoneze erau nevoite să tragă continuu apa, pentru ca nici un zgomot al corpului lor să nu răzbată prin pereţii