- Social - nr. 144 / 25 Iulie, 2013 Cei invechiti in timp (partea I) Ne-a asezat Maritul dintru inceput pe acest neasemuit "picior de plai” si "gura de rai”, pentru a ne inspica in timp si a ne osteni in fapte mari, bune si inaltatoare, stiind ca numai asa vom binemerita a ne vesnici in neuitare. Si tot de-atunci ne-am tors, din caierul neopritului timp, zilnicitele clipe, pe care tot El le-a sorocit a fi bune sau rele, dupa cum bune sau rele au fost si urmele faptelor noastre, oglinda a tainicelor ganduri incoltite in huma dorintelor si a viselor ce ne-au tot urcat si coborat in viata. A fost candva o vreme mare si glorioasa, imbracata in aura stralucitoare a nemuririi, cand, dragostea de neam si tara nu se invata, ci se primea odata cu laptele supt de la mama, cand nu maretia vorbelor, ci faptele venite din "cuget si simtiri” erau cele care ingloriau un nume, vesnicindu-l spre aducere aminte in veci de veci. Ea, dragostea de neam si tara, a fost miraculosul leac vindecator si iertator a toate pacatele facute in scurtimea unei vieti trecatoare. Ca e asa o stim scormonind cu gandul in legendele si povestile noastre nemuritoare ale caror inceputuri se pierd in negura timpului, ele fiind din vremea cand pe aici aceste molcome dealuri erau munti semeti, iar lacurile erau mari mangaiate de vanturile istoriei. Pe atunci, in acest rai strabun dar adevarat, noi am fost Adamii si Evele locului, iar acest cuibar, mereu nascator de neamuri, ne-a inmultit ca spicul graului in culcusul unor vremi calde si linistite ale istoriei. Atunci, in cele vremi de dincolo de timp si lume, ciobanii nostri mioritici, departandu-se de dunga zarii, tot urcand si coborand munte dupa munte, au batut stalpi de tara prin locurile in care i-a odihnit vremea si vremurile, ei fiind nascatori de neamuri noi, impamantenite si inmultite prin acele alte meleaguri. Asa ne-am latit mereu in timp mosia no