Festivalul Comediei Româneşti, găzduit de Teatrul de Comedie din Bucureşti, aflat la cea de a 8-a ediţie, a strălucit prin excelenţe. Unele dintre ele doar onorifice, au fost marcate ca atare printr-un premiu special numit chiar aşa, De excelenţă. Le-au primit pe drept merit doi regizori mari şi poate pe nedrept uitaţi, cărora nu ştiu dacă le place să fie numiţi... de comedie, dar au contribuit, ce-i drept, la reevaluarea acestui gen, în spectacole pline de farmec, dar şi de miez, în care râsul vine discret pe calea spiritului, şi nu din stomacul uneori prea plin. Astăzi, când mascarada aşa-ziselor succese de public a coborât ştacheta artisticului atât de jos, e bine să ne amintim de cei care ne-au chemat la întâlniri de gust şi bucurie, fără să ne bage degetele în ochi sau pe gât.
Sanda Manu, cea premiată acum pentru excelenţă, a declarat cândva (pentru cartea subsemnatei, Viaţa pe o scândură) că şi ea a făcut spectacole zise „de public“. Dar pentru cine altcineva, doamne?! Şi dacă ne amintim care au fost ele, adăugăm imediat, dar ce spectacole! Cum însă această Doamnă distinsă şi discretă, venind dintr-o mare familie de artişti, pe care o iubesc foarte mult, nu vorbeşte mai deloc despre ea, mulţi dintre noi au uitat, iar tinerii n-au de unde să ştie despre acel răsunător Pygmalion, de G.B. Shaw, de la Nottara-ul lui George Vraca, care l-a lansat pe George Constantin, lângă o Liliana Tomescu care rupea inimile, de Au fostodată cele două orfeline, primul muzical pe o scenă românească, ţinut în mână cu siguranţă şi debordantă energie de o regizoare de nici 30 de ani, de acel Omul, acest animalciudat după Cehov, o pagină lirică învăluită în voaluri şi dantele, din care ne urmărec şi acum zâmbetele melancolice ale Gildei Mainescu... Sanda Manu a stiut să cultive actori de comedie, să le asculte vocea interioară, să-l diferenţieze pe Sa