Festivalul Comediei Româneşti, găz­duit de Teatrul de Comedie din Bucu­reşti, aflat la cea de a 8-a ediţie, a stră­lu­cit prin excelenţe. Unele dintre ele doar onorifice, au fost marcate ca atare printr-un premiu special numit chiar aşa, De excelenţă. Le-au primit pe drept merit doi regizori mari şi poate pe ne­drept uitaţi, cărora nu ştiu dacă le place să fie numiţi... de comedie, dar au con­tri­buit, ce-i drept, la reevaluarea acestui gen, în spectacole pline de farmec, dar şi de miez, în care râsul vine discret pe ca­lea spiritului, şi nu din stomacul uneori prea plin. Astăzi, când mascarada aşa-ziselor succese de public a coborât şta­che­ta artisticului atât de jos, e bine să ne amintim de cei care ne-au chemat la în­tâlniri de gust şi bucurie, fără să ne bage degetele în ochi sau pe gât.

Sanda Manu, cea premiată acum pen­tru excelenţă, a declarat cândva (pentru cartea subsemnatei, Viaţa pe o scândură) că şi ea a făcut spectacole zise „de pu­blic“. Dar pentru cine altcineva, doam­ne?! Şi dacă ne amintim care au fost ele, adăugăm imediat, dar ce spectacole! Cum însă această Doamnă distinsă şi dis­cretă, venind dintr-o mare familie de artişti, pe care o iubesc foarte mult, nu vorbeşte mai deloc despre ea, mulţi din­tre noi au uitat, iar tinerii n-au de unde să ştie despre acel răsunător Pygmalion, de G.B. Shaw, de la Nottara-ul lui Geor­ge Vraca, care l-a lansat pe George Con­stan­tin, lângă o Liliana Tomescu care rupea inimile, de Au fostodată cele două orfeline, primul muzical pe o scenă româ­neas­că, ţinut în mână cu siguranţă şi debordantă energie de o regizoare de nici 30 de ani, de acel Omul, acest animalciudat după Cehov, o pagină lirică învă­luită în voaluri şi dantele, din care ne urmărec şi acum zâmbetele melancolice ale Gildei Mainescu... Sanda Manu a stiut să cultive actori de comedie, să le as­culte vocea interioară, să-l diferenţieze pe Sa