În lift, în timp ce pălăvrăgeam, m-am uitat la mîinile mele, care ţineau, la vedere, pachetul de ţigări şi bricheta. Apoi m-am uitat la ale ei… Elizabeth îşi ascundea în palmă şi ţigara, şi bricheta. Am înregistrat faptul, fără să-i dau prea mare importanţă. Campusul nostru era, pe vremea aceea, unul dintre puţinele în care se putea fuma. Erau scrumiere peste tot – nu erau fumători pentru toate.

Am ieşit, am trecut pe lîngă tonomatul de Pepsi, Cola şi alte băuturi carbogazoase zaharisite şi chimicalizate, şi ne-am aşezat pe băncuţe, continuînd să pălăvrăgim. Între noi – scrumiera cu nisip, din care mucurile de ţigară erau adunate zilnic, cu un cleşte lung şi un zîmbet nesigur, de persoane cu dizabilităţi. Ne-am aprins ţigările – eu, cu poftă, Elizabeth, cu o oarecare sfială, şi i-am dat înainte cu vorbăria.

Venită din România, unde se fumează ca trenul, peste tot, şi unde, într-un fel, nefumătorii erau rarităţi (cel puţin, acum opt ani), m-am trezit în Arizona, unde raportul era inversat. M-am trezit în minoritate. Iar persoanele cu care puteam ieşi la o ţigară erau (sînt) rarităţi. Fumatul a devenit o activitate singuratică, fără miza socială pe care o avea în România...

În plus, la cam un an-doi după ce am pus piciorul în deşertul arizonian, a intrat în vigoare legea anti-fumat. Carevasăzică, de unde existau „secţiuni“ pentru fumători în restaurante, s-a trecut la radicala interzicere a acestora. În unele (extrem de puţine) locuri, mai poţi fuma pe terasă. Peste iarnă e cam frig pentru sportul ăsta (cel puţin seara), dar dacă locul se respectă, are încălzitoare. Peste vară, e prea cald. La peste 45 de grade, aproape că nu-ţi mai vine să fumezi. Aproape. În plus, regula e că nu fumezi la mai puţin de 20 de picioare (legea numeşte asta „distanţa rezonabilă“) de uşa unui spaţiu închis, oricare-ar fi el. Din cînd în cînd, transgresorilor li se am